Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Era un tânăr draguţ, entuziast, genial, poetul care căuta din nou iubirea. Iubirea care, ciudat, dispăruse. În poezie. Poate şi în viaţă.
Nicolae Labiş a murit la 22 decembrie 1956. Lovit de tramvai. Nici până astăzi nu s-a lămurit de ce şi cum a ajuns Labiş sub tramvai.
Doamna profesor universitar Georgeta Cristian-Foghel l-a cunoscut. Au fost colegi şi prieteni. A vrut să ne spună povestea tânărului poet plecat prea devreme. Speranţa generaţiei lui...
S-au întâlnit la Universitate, la sfârşitul anului 1955.
“Labiş era mai mare ca mine. El e născut în 1935, eu sunt în '39; el terminase Şcoala aceea Superioară Mihai Eminescu, un fel de post-liceal. Şcoala de literatură Mihai Eminescu. Fusese închisă Facultatea de Filologie şi abia prin '54-'55 s-a redeschis. Din acest motiv, foarte mulţi tineri care înainte de '54-'55 doreau să intre la Filologie nu au avut cum. Şi, bineînţeles că li se cerea tinerilor, mai ales creatori de poezie, să aibă studii superioare.”
Printre profesorii celor doi se regăseau George Călinescu şi Tudor Vianu. Cursurile lui Călinescu se pare că îl inspirau.
“Când mergeam în Aulă , la cursurile pe care le ţinea George Călinescu sau Tudor Vianu, ne aşezam după înălţime. Cum eu eram mai mărunţică şi nici el nu era prea înalt, ne aşezam în primele bănci. Şi, de foarte multe ori l-am avut în preajmă pe Nicolae. De foarte multe ori, însă, era atent cât era atent la ce spunea Călinescu şi deodată îl vedeai că dispare cu mintea. Atunci începea actul creaţiei. Îi mai dădeam cu cotul. “Nu mă întrerupe!”, îmi spunea şi atunci îi veneau ideile şi se lega de câteodată de câteva expresii ale lui Călinescu. Când se termina cursul, îmi arăta şi spunea ”Ei, uite ce a ieşit! A ieşit ceva bine sau nu?” Mă ruga să îi transcriu poeziile “pentru că tu ai un scris mai frumos, ca să mi le primească la redacţie.” Publica în România literară şi în Viaţa Românească.”
În jurul lui Nicolae Labiş există aşa o umbră de îndoială... “Marea lui poveste este foarte interesantă. Anii aceia tocmai pătrunsese la noi socialismul şi Labiş era puţin derutat. Socialismul preamărea omul şi posibilităţile lui să se angajeze într-un nou regim şi nu ştia în ce măsură să aibă încredere în această nouă orânduire. A adunat în jurul lui foarte mulţi tineri; toţi, colegi de-ai noştri, ba, unii, erau şi din afara Universităţii. Nume care mai târziu s-au afirmat: Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Nelu Oancea, Sebastian Costin. Au făcut un cenaclu al Universităţii. N-am avut niciodată posibilitatea să adunăm într-un almanah toate scrierile de atunci ale tuturor. În timpul vieţii, lui Nicolae Labiş i-a apărut un singur volum “Primele iubiri”.”
Cum era Nicolae, colegul Georgetei? Există o fotografie pe care o cunoaştem toţi, cu el … ţepos.
“Îmi aduc aminte cu plăcere de fizionomia lui: avea un oval al feţei foarte frumos; o mustăcioară foarte fină şi un păr ţepos, de om răzvrătit şi mereu îşi ducea mâna în dreptul capului şi se apuca de firele de păr de parcă atunci îi ieşeau şi ideile. Odată ne-a invitat, prieteneşte, la el acasă, şi am fost un grup de studenţi să-i cunoaştem familia, locul naşterii, la Mălini. Am avut plăcerea să-i cunoaştem părinţii: doi învăţători, foarte respectaţi în zonă, care locuiau într-o casă mică dar foarte frumoasă, aşezată între nişte copaci seculari, cu un teren mare în faţă, cu un gărduţ din şipci. Ne plimbam noi prin aria gospodăriei şi ne întrebam ce putea să ne ofere şi atunci am văzut două scândurele date deoparte şi chiar i-am spui lui Nicolae: “Aici nu intră animalele sălbatice?” “Aici îmi vine căprioara.” Venea un pui de căprioară, un botic din ăla fraged şi tânăr umezit şi pe care Nicolae mereu îl mângâia; aveai impresia că din ochişorii căprioarei curg lacrimi de fericire că este măngâiată.”
Aici este momentul pentru mitul căprioarei. Poate cea mai cunoscută poezie a lui Nicolae.
“În 1947, când a fost seceta aceea cumplită, s-a îmbolnăvit surioara lui şi sigur că avea nevoie şi de carne pentru întreţinerea sănătăţii. Tatăl lor a hotărât să meargă la vânătoare şi l-a luat şi pe Nicolae. Era viitorul bărbat din gospodărie. Numai că în clipa în care a auzit că vor vâna căprioare, deodată, Nicolae a simţit că îi este imposibil să participe la această vânătoare. Cum să-şi ucidă animalul cel mai drag fiinţei lui?! Tatăl a insistat, au mers în cele din urmă la vânătoare şi atât a insistat să nu împuşte căprioara, ci alt animal! Până la urmă tatăl a împuşcat căprioara. Nicolae a stat departe de locul aşa-zisei crime, şi când tatăl a început să desfacă vânatul, să-i desfacă rărunchii şi să-i pună pe foc atunci a început să plângă Nicolae. Dar foamea a trecut dincolo de posibilitatea de a răbda, de a se împotrivi dorinţei tatălui său şi de aceea finalul poeziei “mănânc şi plâng, mănânc”- spiritul de conservare depăşeşte iubirea.”
Doamna Foghel a rămas cu amintiri foarte furmoase de la Mălini. “Ne-am întors cu toţii la Bucureşti, continuam să mergem la cursurile cele mai importante. Am avut profesori extraordinari, în afară de George Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan la limbă română, Vera Călin, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Toţi aceştia încercau să facă din noi nişte oameni care să transmită mai departe arta literaturii.
Chiar generaţia noastră încerca să reevalueze tot ce a avut mai bun. Şi singurul lucru pe care nu-l înţelegea Labiş “Bun, socialismul vrea să construiască, să ridice omul pe înalte trepte, dar de ce a dispărut iubirea?” “De ce a dispărut iubirea dintre oameni?” A fost urmărit de acestă idee, că iubirea trebuie reinventată în perioada în care trăia. La un moment dat, bănuiesc, e numai o părere, George Călinescu vorbea de miturile fundamentale ale literaturii şi anume mitul comuniunii om-natură sau mitul jertfei pentru zidire în Meşterul Manole şi atunci l-am simţit pe Labiş că nu mai este atent la ce spune Călinescu şi cred că atunci s-a făcut Fântâna Meşterului Manole, dătătoare de apă vie. De apă vie pentru spiritualitate, pentru istorie, pentru viaţă.”
Nicolae Labiş era speranţa generaţiei lui. “I-am urmărit toţi, cu îndrăzneală chiar, evoluţia; se vehicula atunci că s-a născut un nou Eminescu şi toţi eram foarte mândri că eram contemporani şi mai ales colegi cu el. Ne gândeam care va fi apogeul creaţiei sale. Numai că moartea l-a înfrânt şi cel mai tare am suferit când am mers la spital după accident şi când cred că s-a născut poezia “Pasărea cu clonţ de rubin”- simbolul morţii.”
Poezia este digerată cu greu în şcoală. Dar doamna Foghel ştie cum să-i apropie pe elevi de ea.
“De câte ori am avut posibilitatea să predau viaţa şi opera lui Nicolae Labiş, mă întorceam la această poezie. Foarte mulţi elevi (eu predam în special la clasele terminale), aflaseră că fusesem colegă cu Nicolae Labiş, şi mă rugau să le vorbesc despre el aşa cum l-am cunoscut. Începeam să le povestesc: foarte simplu, îmbrăcat în nişte pantaloni care nu aveau niciodată dungă şi cu veşnicele lui cămăşi de culoarea cerului. Asta erau cele preferate de el; avea ochi căprui. Într-un an predam într-un liceu aici în Bucureşti. Iau catalogul şi mă îndrept spre clasă; de obicei, când e clasă terminală elevii mai fug de la ore. Auzeam ... doar liniştea în dreptul clasei; îndrăznesc totuşi să apăs pe clanţă şi, când am intrat, toţi erau în picioare. A venit şefa clasei şi a spus, cu ochii înlăcrimaţi,
Ca pe un tânăr plin de idealuri, plin de speranţe că va revigora lirismul românesc, care, între timp, se cam pierduse, din cauza noilor prefaceri sociale şi, întotdeauna, m-am gândit că bine ar fi fost să trăiască mulţi ani. Să spună tot ce are de spus. L-am deplâns multă vreme şi parcă nu ne mai găseam locul.
Parcă nimeni nu mai avea curajul să vorbească despre ceva care a dispărut fără să întrebe, fără ca societatea să reacţioneze aşa cum ar fi trebuit. Nu numai poezia ci şi proza a suferit foarte mult. Toţi începuseră să vină cu idei extraordinar de moderniste. El i-a coagulat – a fost denumit în timpul studenţiei noastre
O stea stinsă prea devreme. “Accidentul a fost o durere cumplită, toţi ne-am adunat şi am mers la spital; sora lui era distrusă; noi nu mai aveam glas; ochii ne erau plini de lacrimi. Nicolae ne-a zis: ”Nu plângeţi! Eu zbor chiar dacă albatrosul e ucis!>” Asta e ultima imagine pe care o am cu el când se afla pe patul de spital. Accidentul i-a distrus în mare măsură coloana vertebrală şi posibilitate de refacere nu era. Am fost marcată de dispariţia lui Nicolae Labiş, aşa cum au fost toţi colegii noştri. Nichita Stănescu, cu o durere îngrozitoare, spunea: “Eu cred că nu am să mai scriu niciodată nici un vers.”
Nicolae Labiş s-a născut la 2 decembrie 1935, la Mălini, şi a murit la 22 decembrie 1956, la Bucureşti.
