x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O tragedie românească: "Duelul mortal de la Copou" (1)

0
Autor: Viorel Ilişoi 26 Aug 2014 - 20:45
O tragedie românească:  "Duelul mortal de la Copou" (1)
Vezi galeria foto


Povestea acestui duel care a cutremurat România merită detaliată pentru că, dacă vorbim de poetul Mihai Codreanu, mai pune puţină culoare pe imaginea lui, cam ştearsă astăzi, şi aduce o lumină puternică, violentă am putea spune, asupra epocii, cu oamenii, cu presa, cu atmosfera generală, cu moravurile de atunci.

La începutul lui 1904, Codreanu scrie la ziarul conservator “Evenimentul”, cu care va avea avea o colaborare de lungă durată. Simpatiile lui liberale, pe filiera vărului Mârzescu, nu suferă de inadecvare la gazeta conservatorilor, care la început fusese liberală. Migraţia publicaţiilor şi a ziariştilor de la o ideologie la alta era atunci, ca şi acum, revoltător de obişnuită. Dar nu devine un combatant conservator. Scrie la un ziar politic fără să facă politică. Rar câte un comentariu, un românesc dat cu părerea în câte o chestiune la ordinea zilei. N-are o părere bună despre politică: “Neruşinata asta mă dezgustă/ Cu vorbăria ei de precupeaţă” scrie el în sonetul “Politica”.

Toate ziarele epocii obişnuiesc să acorde un spaţiu oarecare pentru literatură, aşa că tânărul poet găseşte un loc bun, cu vizibilitate, pentru sonetele sale, care acum încep să cuprindă oraşul încet-încet, ca o boare; nu peste multă vreme, Iaşul i le va şti pe de rost. Avea două cărţi tipărite, una de versuri şi o traducere, numele lui mai apăruse în “Viaţa”, “Opinia”, “Noutatea” şi în “Propaganda”, dar abia la “Evenimentul” va deveni cu adevărat cunoscut ca poet şi ca ziarist.

Ziarele vremii, în Iaşi, ca peste tot în provincie, erau nişte foi jalnice. În afară de un editorial mai de Doamne ajută, restul era umplutură ţipătoare, anonimă,  (la propriu: adică nesemnată), scrisă pe genunchi de redactori amatori care adesea ocupau în principal posturi mărunte în administraţie sau servicii, copişti, casieri, lampagii sau studenţi, iar gazetăria era ceva pentru timpul liber, sursa unui câştig bănesc neînsemnat şi poate ceva furaj pentru eul nărăvaş. Rică Venturiano n-a apărut exclusiv din imaginaţia lui Caragiale. Cine ştie, poate aici i-a văzut nenea Iancu prototipul, căci a colaborat şi el la “Evenimentul” în perioada de glorie a acestui ziar. Când venea pe la Iaşi nu ocolea redacţia.

“Evenimentul” ajunge la apogeu odată cu venirea lui Spiru Prasin ca redactor-şef – sau prim redactor, cum se spunea pe atunci. Noul şef a schimbat modul de redactare a ziarului, ducând suflul noutăţii până în adâncime, la anunţuri, a adus colaboratori importanţi: scriitori, profesori, oameni de ştiinţă, politicieni de prin rang, a democratizat foaia conservatoare, i-a dat viziune, a scos-o din provincialism.

Dar cine era Prasin?
Era cel mai temut ziarist al momentului şi o mare speranţă literară a Iaşului. La 30 de ani avea deja şase cărţi: romanul “Calea Robilor”, de mare succes în epocă, apărut întâi în foileton, apoi în volum, în două ediţii ‒ “un roman mare”, zice Sadoveanu; apoi piesele de teatru “Ceea ce nu moare”, “Pentru ţară”, “Mioara” (împreună cu Gh. Volenti), “Irozii” şi “Miriam din Magdala”. Cu ultima piesă a dat lovitura. Când s-a jucat la Teatrul Naţional, a stârnit rumoare în rândul clerului şi al credincioşilor fiindcă pentru prima oară Isus era adus pe scenă! Blasfemie! – a strigat mitropolitul, cerând interzicerea piesei; iar anumite comitete şi comiţii de apărare a moralei publice au umplut ziarele cu protestele lor indignate. Succesul a fost cu atât mai mare cu cât mai îndârjită şi mai zgomotoasă a fost opoziţia coconetului credincios şi a preoţimii. Succes de casă, dar şi de critică.

Exact aşa avea să se întâmple, o sută de ani mai târziu, şi cu piesa “Evangheliştii” a Alinei Mungiu-Pippidi. Istoria se repetă.

De “Miriam din Magdala” se leagă cumva moartea lui Prasin. Să fi fost blestemele bigoţilor?
Mai publicase poezii, scosese o revistă literară, “Epigonii”, de înaltă ţinută, cu colaboratori de prima mână, şi era liderul unui cenaclu, a unei grupări literare din care făcea parte şi Mihai Codreanu. În 1904, când are loc tragedia, Codreanu avea şi el două cărţi publicate şi faima lui în Iaşi, dar liderul şi vedeta de neconostestat era Prasin, poate şi datorită firii şi energiei lui de nestăvilit. Ni-l prezintă Ioan Dafin în “Iaşul cultural şi social”: “Un spirit fin, o inteligenţă superioară şi o putere de muncă care uimea pe toată lumea. Cultura lui era vastă şi spiritul de observaţie foarte dezvoltat. Ca literat, un talent puternic care făgăduia pentru viitor să aibă un succes strălucit. Ca ziarist, Prasin a fost o glorie a Iaşului. (...) Activitatea lui pe tărâmul ziaristicii a fost, deşi de scurtă durată, totuşi de o rodnicie neînchipuită, ceea ce a făcut ca «Evenimentul» să se bucure de o reputaţiune binemeritată în presa românească”.

În totală antiteză cu strălucitorul, superbul Prasin, celălalt personaj al tragediei ieşene era un anume Wolf Finkelstein, Iţic, umil ajutor de casier la regia de tramvai şi gazetar de coada foii, cum se spune, adică autor de articolaşe mătrăşite în ultimele pagini ale ziarelor. Scria fel de fel de note anonime, iar când semna, folosea pseudonimul V. Scânteie. Prasin era celebru, un “uriaş”, numai “mişcare şi violenţă”, Finkelstein era anonim, “timid, miop şi slăbănog”, după cum şi-i aminteşte Sadoveanu. Neapărat trebuie să fie fost şi păros! Frumoasa şi Bestia, nu alta!

Cei doi ajung să se înfrunte într-un duel cu pistoale. Încă se mai putea asta, şi s-a mai putut până după primul război mondial, speculându-se o carenţă din Codul Penal. Nu era prima oară atunci, în 1904, când gazetarilor noştri nu le mai ajungea condeiul şi, furioşi, puneau mâna pe pistol sau pe spadă pentru a scrie pe pielea celuilalt ce nu reuşiseră să exprime în ziar, pentru a nu rămâne cu “onoarea nereperată”. Istoricul Mihai Chiper enumeră câţiva într-o surprinzătoare istorie a duelurilor mioritice, “O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914)”: Constantin Bacalbaşa, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Alexandru Djuvara, Emil Costinescu, Gr. Ventura, G. Steriade, Jules Brun, R. Creţulescu.

Avem momentul, avem cadrul, avem personajele.
Dar motivul? Ce i-a pus faţă în faţă pe aceşti ziarişti atât de diferiţi, cu moartea între ei?
Un răspuns ne oferă acelaşi Mihai Chiper în cartea lui şi într-un articol din revista “Historia”. Citez din articol doar pentru pentru uzul comod al tehnicii copy-paste: “În afacerile breslei, cota profesională diferită a celor doi jurnalişti nu i-ar fi pus, în mod normal, în situaţia de a se confrunta cu armele, de la egal la egal. Dar o serie neagră de împrejurări avea să ducă la o tragedie de nimeni intuită. Motivul conflictului cu Wolf Finkelstein l-a reprezentat sonetul lui Spiru Prasin, «Lui Catulle Mendès. Cu prilejul unei conferinţe pe care a ţinut-o la Iaşi», scris în onoarea poetului şi omului de litere francez Catulle Mendès (1841-1909)”. Finkelstein ar fi susţinut după aceea, în “Vocea Moldovei”, că sonetul este de-a dreptul linguşitor şi că i s-a acordat prea mare atenţie vizitei lui Catulle Mendès în Iaşi. Prasin i-a răspuns dur, Finkelstein l-a provocat şi…

Aceasta este şi varianta cel mai des întâlnită, preluată probabil de la Sadoveanu. Dar lucrurile n-au stat aşa. Sadoveanu s-a bazat doar pe memorie, a relatat episodul ca un scriitor. Asta era viziunea lui narativă.

Pentru fericitul vizitator al Vilei “Sonet”, cel care nu s-a putut abţine să nu arunce o privire în micul şi controversatul volum de poezii “Din când în când”, afirmaţia istoricului ieşean este şocantă. Pentru că între cele 30 de poezii ale volumaşului a remarcat una, a douăzecea, cu exact acelaşi titlu! Să fi scris şi Prasin şi Codreanu câte un sonet cu acelaşi titlu inconfundabil? Exclus. Titlul e prea lung, prea concret în trimiterea lui ca să poată exista o asemenea potrivire.

Autorul incontestabil al sonetului dedicat lui Mendès este Mihai Codreanu, nicidecum Prasin. În “Evenimentul”, de la începutul anului 1904 şi până în ziua duelului, nu apare niciun sonet semnat de Prasin. Apare doar, în numărul din 11 ianuarie, sonetul cu acest titlu inconfundabil, semnat de Mihai Codreanu. Pentru ca Mendès să se poată bucura direct şi imediat de această plecăciune în versuri, s-a spus că exagerată, sonetul a apărut, neobişnuit, chiar în limba franceză, în tălmăcirea amicului Dimitrie Nanu. De ce n-a tradus chiar Codreanu? Nu se ştie. Și ce importanţă ar avea?

Mihai Codreanu avea acest sonet scris dinainte, de cel puţin un an. Mendès nu venea pentru prima oară în Iaşi, unde se pare că avea ori nişte rude îndepărtate, ori nişte amici, comercianţi evrei, pe care îi vizita. Ziariştii din Iaşi chiar erau preocupaţi de originele evreieşti ale poetului francez şi ca nişte veritabili paparazzi, doar că fără aparate de fotografiat, îl urmăreau pas cu pas prin Iaşi când acesta îşi vizita neamurile. Curiozitatea lor ‒ dacă Mendès era sau nu evreu ‒ a dus la apariţia unui interviu istoric! Ar trebui studiat la facultatea de jurnalism şi la cea de istorie pentru că spune multe despre cum se făcea presă atunci, despre cum nu trebuia şi nu trebuie nici acum făcută, ca şi despre epocă.

Articolul, apărut în “Evenimentul”, nesemnat, se numeşte “Convorbire cu Catulle Mendès”. Titlul parcă ţipă de pe prima pagină: “Avem o exclusivitate cu însemnatul oaspete francez care ne-a vizitat urbea!” De fapt, nu este câtuşi de puţin o convorbire cu Mendès, ci despre acesta, cu vicontele de Moüy, viceconsul al Franţei la Iaşi ‒ da, exista asemenea reprezentare diplomatică atunci: Iaşul nu era un cătun din stepa rusă. La sfârşitul interviului, reporterul anonim îl întreabă pe viceconsul: “Și pentru a isprăvi, vă rog a-mi spune dacă Mendès e evreu sau nu. Iată o chestiune foarte jenantă: mai întâi, pentru că nu ştiu nimic despre aceasta, apoi, combinând faptele ce s-au petrecut eri, cred a putea spune că el nu este evreu. Dar chiar dac-ar fi, ceea ce se poate, ar fi el oare din cauza aceasta un poet mai puţin gingaş sau un scriitor mai puţin interesant?”

Întrebarea, monumentală, pune în umbră răspunsul diplomatic pe care care l-a atras, nici nu mai trebuie citat.

Aşadar, Mendès mai venise şi cu un an înainte şi conferenţiase la Teatrul Naţional. Atunci i-a scris Codreanu sonetul şi l-a publicat în revista “Arta”, numărul din 4 ianuarie 1903, pe prima pagină.
   
    Lui Catulle Mendès
    Cu prilejul unei conferinţe pe care a ţinut-o la Iaşi
   
    Eu n-am scris niciodată poeme festivale,
    Nici ode cu tămâie; şi nu ştiu vreun cuvânt
    Al dragei mele Muze să-l fi zvârlit în vânt,
    Pe rime poruncite şi laude banale.
   
    Deci nu râvnesc triumfuri de imnuri saturnale
    Când lira-mi iau, poete, şi te slăvesc… şi-ţi cant
    Zeiasca strălucire şi-olimpicul avânt
    Din larga majestate a operelor tale.
   
    Ne vii din zări senine, o floare parfumată
    Și rară; trandafirul şi crinul dintr-o dată
    Petalele-şi mărită în ea ca-ntr-un buchet…
   
    Și eşti bizar amestec de umbre şi lumine,
    Ce-atrage şi uimeşte de-a pururi, căci în tine
    E-o melodie omul… şi-artistul e-un poet.

Ce reverenţă! Dar care tânăr scriitor, întâlnindu-şi idolul, nu ar scoate din lira lui acorduri la fel de inflăcărate?

Atunci, în 1903, francezul a plecat fără să vadă elogiile şi fără să-l remarce pe autor. Tânărul Codreanu voia, fără îndoială, să fie băgat în seamă de marele poet parnasian ‒ aşa era văzut pe atunci, era în vogă. De data asta a ochit mai precis: a scos sonetul de la nafalină şi l-a publicat din nou, în franceză. Lui Mendès, primit cu onoruri la Iaşi, aplaudat frenetic, îi va fi mers la suflet şi acest omagiu:
   
    Tu nous viens une fleur symbolique, très rare:
    Le lys royal et fier en melange bizare
    S’enlance avec la rose:  un bouquet parfumé,
   
    Un séduisant accord – jeu d’ombre et de lumière
    Qui charme et qui surprend. ‒ Dans ta nature altière
    L’homme une mélodie et l’artiste un sonnet.
   
Acesta e sonetul şi Codreanu e autorul. Nu Prasin. Dar de ce să ajungă Prasin să se dueleze de la un sonet scris de amicul lui şi să şi moară din asta? Vor fi avut şi aceste versuri ditirambice rolul lor în catastrofa ce avea să îndolieze Iaşul, poate au fost o scânteie, nimic mai mult. Dar pulberea trebuie căutată în altă parte.

Să o luăm pas cu pas, având tot timpul în faţă tabolul presei de atunci, schiţat la începutul acestui episod.
Începând din 3 ianuarie 1904, ziarul “Evenimentul” anunţă zilnic conferinţa pentru “vineri, 9 ianuarie, orele 9 seara”. Inclusiv vineri.

Sâmbătă, pe 10,  nu apare nimic despre conferinţă, fiindcă aceasta s-a întins până târziu, după închiderea ediţiei.

Duminică, 11 ianuarie, “Evenimentul” titrează: “Marele literat Catulle Mendès a ţinut aseară (sic! ‒ conferinţa avusese loc cu două seri înainte ‒ n.a) prea frumoasa sa conferinţă asupra literaturei franceze contemporane şi personalităţei lui Richard Wagner, conferinţă asupra căreia vom reveni, şi care a fost des întreruptă de furtunoase aplause”. Iaşul avea de unde umple sala mare a Teatrului Naţional, până la refuz, cu un public francofon, a cărui instrucţie l-a impresionat pe Mendès; acesta i-a mărturisit, după conferinţă, vicontelui de Moüy, viceconsulul: “Ceea ce mi-a atras îndeosebi atenţiunea a fost că mi-am putut da socoteală, privind numai în ochii auditoriului, că publicul înţelegea perfect tot ceea ce spuneam; şi independent de dificultatea reală a limbii mele literare, acel public trebuie să fi fost foarte în curent cu literatura pentru a pricepe şi a-şi asimila sugetul însuşi al conferinţei”.

Tot în acest număr, pe 11 ianuarie, apare şi sonetul lui Codreanu dedicat lui Catulle Mendès.

Pe 12 ianuarie, în “Gazeta Moldovei”, dintr-un colţ de pagină ţipă strident o notă nesemnată, “Tragere pe sfoară”, care beşteleşte atitudinea majoritară, curtenitoare, faţă de scriitorul francez: “Vineri seara a avut loc în sala Teatrului Naţional conferinţa domnului Catulle Mendès, mult trâmbiţatul literat francez, în jurul căruia s‐a făcut o reclamă de bâlci… În domnul Catulle Mendès am văzut mai mult apucături de negustor decât de scriitor, dar trebuia să‐l facem să înţeleagă că deşi trăim «aux portes de lʹOrient», pricepem însă subtilitatea negustorească a occidentalilor care ne subtilizează banii în schimbul unei mărfi de contrabandă”.

Și se poate ca anonimul să fi avut dreptate. Iată ce scria în revista sibiană “Luceafărul”, confirmator, Radu Baltag (Adrian Corbul, Adrien le Corbeau, Claude-Rodolphe Bernhaut, pseudonime ale lui Rudolf Bernhardt), bun cunoscător al lumii literare din Paris, unde trăia: “Talentul lui Mendès, strălucitor, dar artificial, s-a exercitat prea mult în magnificenţă verbală şi prea puţin într-un scris adânc omenesc, pentru a nu fi dat uitărei”.

Autorul anonim se referă cu siguranţă la “Evenimentul” când vorbeşte despre “reclama de bâlci”, căci a acesta fost singurul ziar care a publicat zi de zi anunţurile agenţiei teatrale (azi am zice: de impresariat) care l-a adus pe Mendès la Iaşi. În fuga condeiului, anonimul îl înţeapă şi pe şeful agenţiei. Atât. Nu pomeneşte numele lui Prasin, nu spune un cuvânt despre sonetul encomiastic, gătit în straie franţuzeşti, al lui Codreanu. Putem doar crede, cu temei, că şi sonetul l-a determinat pe autor să critice bunăvoinţa excesivă a ieşenilor faţă de Mendès. Și în felul acesta i se poate atribui şi lui Codreanu o parte din vina morţii lui Prasin. Fără o probă directă, ci prin “raţionamente logico-juridice”, aşa cum se obişnuieşte astăzi în Justiţia românească. Dar ar fi prea puţin ca să se spună că această poezie a declanşat duelul. Adevărata vină a lui Codreanu, reală, recunoscută, dovedită, va apărea abia peste două zile.

Pe 13 ianuarie, “Evenimentul” publică o replică virulentă, nesemnată, în stilul epocii: “Acest individ, cumulând micul său post de la tramvai cu acela de insultător şi şantagist, îşi permite, cu o cutezanţă ce ar merita palme, să insulte lumea prin coloanele unui ziar local. (…) Cu aceeaşi obrăznicie, vezeteul tramvaiului se dedă la mari grobenii ce le adresează d-lui Méndès (…)”; şi cere “direcţiunei tramvaiului” să-l aibă în vedere pe ajutorul de casier.

Cum spuneam, nota din “Gazeta Moldovei” era anonimă. Dar iată că replica “Evenimentului” ţinteşte fix la Wolf Finkelstein (V. Scânteie), el fiind ajutorul de casier de la regia tramvaiului. Sau aşa credeau cei de la “Evenimentul”. Doar se cunoşteau ziariştii între ei, chiar dacă nu-şi semnau textele. Se va dovedi ulterior, ca să fie absurdul perfect, că nici Finkelstein nu era autorul atacului din “Gazeta Moldovei”, nici Prasin al replicii din “Evenimentul”; şi totuşi cei doi ajung să se bată în duel şi unul să moară!

Tot în aceeaşi zi, marţi, 13 ianuarie 1904, o zi neagră, Finkelstein îi cere şefului de la “Evenimentul” să retragă cele apărute în ziarul său, mai ales calificativul de “şantagist”. Dar Prasin refuză. “Evenimentul”, zice el, n-a făcut decât să riposteze. N-are ce retracta. Iţic nu vede altă urmare decât să-şi apere onoarea şi pâinea cu armele. Se teme, aşa cum va declara la proces, că va fi dat afară din “micul său post de la tramvai”, că va rămâne muritor de foame, iar pe lângă el va suferi şi mama sa, o văduvă săracă şi bolnavă, de care se îngrijeşte singur. Aşa că îl provoacă la duel pe Prasin. Și acesta acceptă, crezând ‒ aşa cum va reieşi la proces – că Scânteie “avea să reculeze de frică”. Dar Scânteie, împins de umilinţă şi de disperare, nu reculează. Când vede hotărârea lui, Prasin nu mai poate da înapoi. Nu e laş. Nu este el autorul textului ‒ sau, mai exact: nu este doar el autorul, replica fiind scrisă în comun, în redacţie ‒, dar a apărut în ziarul pe care îl conduce, aşa că este de datoria lui, consideră el, să se bată pentru onoarea sa, a colegilor săi, a ziarului. Dar şi să-i acorde lui Scânteie posibilitatea de a-şi apăra la rândul lui onoarea. “Un gazetar m-a provocat şi fiind gazetar însumi, nu pot refuza o satisfacere de onoare unui confrate”, spune el.

Adevărul este că Spiru Prasin, acceptând provocarea la duel, nu urmăreşte doar motive cavalereşti. El vrea să dea o dublă lovitură, de maestru.
Prasin, dramaturg cu câteva piese jucate la Teatrul Naţional din Iaşi, visează să treacă de Bahlui şi să ajungă un autor european. Piesa lui “Miriam din Magdala” a avut succes la Iaşi; de ce n-ar avea şi la Paris? S-ar găsi şi acolo destui habotnici care să sară în sus când îl vor vedea pe Isus pe scenă, ar avea publicitatea garantată. Vinul succesului îl îmbată încă înainte de a-l bea. În cazul acesta, domnul Mendès, care vine la Iaşi, ar fi un agent ideal. Este un poet important în Franţa, o vorbă de-a lui pusă unde trebuie i-ar putea deschide, ca toiagul lui Moise, o cale sigură prin apele zbuciumate ale lumii literare pariziene ‒ şi de acolo n-ar mai fi decât un pas spre faima mondială.

Aşa că în ianuarie, când Mendès ajunge la Iaşi, Prasin are deja piesa tradusă în franceză, sub semnătura amicului Eugène Petit – un ieşean cu rădăcini franţuzeşti, gazetar şi jurist cu o carieră strălucită. Tânărul scriitor, cu “Miriam” sub braţ, îi iese în întâmpinare lui Mendès la Bârnova, îl conduce la hotel, îl însoţeşte peste tot, îi promovează conferinţa în ziarul pe care îl conduce, se învârte ca titirezul în jurul maestrului şi până la urmă capătă de la el promisiunea că îi va recomanda piesa unui teatru parizian. Mendès fusese elevul şi omul de casă al lui Hugo, tovarăşul de boemă al lui Baudelaire, este ginerele lui Théophile Gautier. Parisul îl ascultă. E destul să deschidă gura şi visul lui Prasin s-ar împlini. Ce ocazie mai potrivită pentru aspirant de a-i arăta maestrului devotamentul şi de a-l cuceri astfel definitiv? Bătându-se cu Finkelstein-Scânteie, care l-a insultat şi pe Mendès, Prasin ar împuşca doi iepuri dintr-o lovitură: onoarea şi gloria literară.

Primind provocarea, Spiru Prasin îl alege ca martor pe Mihai Codreanu şi secondant pe Jaques Levin, colegii lui de redacţie şi prieteni buni. Toţi trei se sfătuiesc şi, aşa cum se va consemna la proces, “cad de acord că nicio satisfacţie nu poate fi dată lui Scânteie, decât aceea prin arme”. Prasin le dă prietenilor săi un mandat imperativ: să ne batem! ‒ şi aceştia îl acceptă. Imediat, cu o grabă de neînţeles şi în cel mai strict secret, martorii celor doi ziarişti se întâlnesc acasă la Codreanu şi pun la punct toate detaliile duelului. După ureche, fiindcă niciunul nu cunoaşte regulile. Totul se întâmplă cu o repeziciune fatală, încât chiar a doua zi combatanţii se vor găsi faţă în faţă şi vor trage unul spre altul cu pistolul.

Ar fi putut Codreanu să-l determine pe Prasin să refuze duelul? Fără îndoială. Dacă s-ar fi priceput cât de cât în această materie controversată. Dar habar nu are, i se pare doar că ar şti ceva. Este de părere că Prasin trebuie să lupte. Mai ales că prietenul lui e un atlet desăvârşit, neîntrecut spadasin şi mânuitor abil al armelor de foc, în vreme ce pipernicitul Finkelstein n-a pus niciodată mâna pe o spadă şi nu ştie cu precizie nici de unde trebuie apucat pistolul. Martorii celor doi  adversari convin ca lupta să se dea chiar a doua zi, pe 14 ianuarie, la 8.30 dimineaţa. Cu pistoale, fiindcă Finkelstein nu ştie să ţină o spadă. E drept, nici cu pistolul n-a tras vreodată, dar cu nişte indicaţii minimale ar putea s-o facă din prima încercare. Ce mare lucru să apeşi pe trăgaci? Prasin se gândeşte că el e un ţintaş de elită, pe când Finkelstein e şi nepriceput, şi miop, deci îi va trage un glonţ pe la ureche ca să-l sperie pe obraznic, să se înveţe minte, şi totul se va sfârşi repede şi cât se poate de bine pentru el, mai ales când marele Catulle Mendès va afla că tânărul şi impetuosul dramaturg ieşean şi-a pus viaţa în joc pentru a-i apăra şi lui onoarea zgâriată de condeiul lui Scânteie.

Niciunul nu se gândea să-l ucidă pe celălalt, nici măcar să-l rănească. Dar fatalitatea a coborât în ziua aceea la marginea Iaşului şi a dus glonţul unuia pe linia ei neagră.
(Va urma)

(Acest text face parte dintr-o carte de reportaje, în lucru, ce va fi lansată în luna octombrie a acestui an la FILIT ‒ Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere. Prin acest proiect original, iniţiat de Muzeul Literaturii Române Iaşi, susţinut de Consiliul Judeţean Iaşi, se urmăreşte promovarea celor 12 muzee literare ieşene.)



 



Mai multe titluri din categorie

Tragedia de la „Victor Babeș”. Aritmetica sinistră a pandemiei. Cine numără morții și cine numără banii

Tragedia de la „Victor Babeș”. Aritmetica sinistră a pandemiei. Cine numără morții și cine numără banii
Galerie Foto Contrar afirmațiilor ministrului Sănătății, Vlad Voiculescu, care a precizat că l-a sunat personal pe comisarul-șef Radu Gavriș, pentru a-l încunoștința despre tragedia de luni după-amiază de la Spitalul...

Drepturile omului, Colanul și tichia de mărgăritar pentru statul român

Drepturile omului, Colanul și tichia de mărgăritar pentru statul român
Galerie Foto Într-o țară în care drepturile omului sunt încălcate sistematic de instituțiile statului, iar  condamnările la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg împotriva statului român curg...

Dublu nepotism marca PNL la Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate

Dublu nepotism marca PNL la Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate
Galerie Foto Chiar în timp ce instituțiile din subordinea sa se pregăteau să evacueze Spitalul „Foișor”, din București, trimițând acasă, cu mașinile personale, bolnavii internați, pentru a transforma, noaptea, pe...

Dictatura USR-PLUS: ministrul Vlad Voiculescu decide, numește și aprobă

Dictatura USR-PLUS: ministrul Vlad Voiculescu decide, numește și aprobă
Profitând de starea de alertă, Vlad Voiculescu instaurează dictatura în sistemul de sănătate. USR-PLUS acuză PSD pentru oroarea de la Spitalul Foișor, pe motiv că directorul numit politic de partidul care acum...

Credite bancare uriașe, cu garanții de stat, luate de o firmă din Vaslui, pentru combaterea efectelor pandemiei de COVID-19

Credite bancare uriașe, cu garanții de stat, luate de o firmă din Vaslui, pentru combaterea efectelor pandemiei de COVID-19
Știrea financiară a anului pandemic vine de la Vaslui, unde una dintre cele mai importante companii care activează în domeniul aprovizionării și distribuirii inputurilor pentru agricultură, adică pesticide,...

„Nedeplasabilii” fug mai repede decât caravana de vaccinare

„Nedeplasabilii” fug mai repede decât caravana de vaccinare
Doi oameni vaccinați dintr-o listă de 75. O primărie cu doar un angajat vaccinat. Caravana de vaccinare s-a întors, în Argeș cu multe dintre dozele de ser pe care le avea pregătite să imunizeze persoane...

Disperare. Stelian Ion se gândește la o nouă OUG împotriva Referendumului pe justiție

Disperare. Stelian Ion se gândește la o nouă OUG împotriva Referendumului pe justiție
Galerie Foto Pentru a doua oară de la preluarea mandatului, ministrul USR-ist al Justiției, Stelian Ion, analizează posibilitatea emiterii unei Ordonanțe de Urgență în domeniul justiției, în ciuda faptului că, pe data de 26...

Big Brother pentru „UEFA 2020”, în București: recunoașterea huliganului în două secunde

Big Brother pentru „UEFA 2020”, în București: recunoașterea huliganului în două secunde
Galerie Foto Ministerul Afacerilor Interne, prin direcția de resort, a atribuit, la finalul lunii trecute, o parte dintr-un contract aferent achiziției unui sistem mobil de gestionare în timp real a fluxurilor de participanți, la...

S-a înființat Guvernul Cîțu 3 și’un sfert, care vrea să aducă normalitatea în România, de Ziua Copilului

S-a înființat Guvernul Cîțu 3 și’un sfert, care vrea să aducă normalitatea în România, de Ziua Copilului
Florin Cîțu poate candida cu succes pentru Cartea Recordurilor, fiind primul premier care conduce nu unul, nu două, nu trei, ci chiar trei guverne și un sfert. Cabinetul pe care îl conduce oficial este format din tr...

Să trăiți, dom’ procuror! Mizele uriașe ale trecerii Poliției în subordinea Parchetelor

Să trăiți, dom’ procuror! Mizele uriașe ale trecerii Poliției în subordinea Parchetelor
Galerie Foto Scandalul iscat de intenția ministrului Justiției, Stelian Ion, de a muta, din pix, Poliția Judiciară de la Ministerul Afacerilor Interne în subordinea procuraturii este speculat politic de una dintre asociațiile...

Tupeu maxim! Ludovic Orban, proiect de lege pentru a scăpa HORECA de pagubele produse de… Guvernul Orban

Tupeu maxim! Ludovic Orban, proiect de lege pentru a scăpa HORECA de pagubele produse de… Guvernul Orban
Galerie Foto După ce, timp de șapte luni, ca prim-ministru și ca președinte al Comitetului Național pentru Situații de Urgență, Ludovic Orban a ignorat solicitările venite dinspre industria “ospitalității” cu...

O lege de tot rahatul: primăriile, puse să treacă la naționalizarea bălegarului din bătăturile țăranilor

O lege de tot rahatul: primăriile, puse să treacă la naționalizarea bălegarului din bătăturile țăranilor
Galerie Foto Într-o țară în care la marginea orașelor se ard în neștire deșeuri fără ca autoritățile să-i găsească vreodată pe vinovați, trei deputați s-au hotărât să ia taurul de coarne și să termine cu...

Legea salarizării unitare 3.0 taie din banii românilor, sub pretextul discriminărilor

Legea salarizării unitare 3.0 taie din banii românilor, sub pretextul discriminărilor
Suntem deja într-o criză economică evidentă, dar bine mascată de cifre trucate și de declarații politice. Spre deosebire de situația din 2009, când Guvernul Boc și-a asumat tăierile salariale, în Guvernul...

Război total între PNL și USR-PLUS. Liberalii vor ca poliția să verifice cererile de vize de flotant

Război total între PNL și USR-PLUS. Liberalii vor ca poliția să verifice cererile de vize de flotant
Un grup numeros de deputați PNL a inițiat un proiect de lege care lovește direct în aliații de la USR-PLUS. Actul normativ vrea să condiționeze eliberarea vizelor de flotant de proba că persoana care solicită lo...

Luptându-se cu propriii subalterni, Clotilde Armand pune bețe în roate măsurilor de restricție luate de Guvern

Luptându-se cu propriii subalterni, Clotilde Armand pune bețe în roate măsurilor de restricție luate de Guvern
Primarul Sectorului 1 își amenință subalternii cu tăierea salariilor, dacă nu se prezintă fizic la serviciu. Clotilde Armand a decis, totodată, să prelungească cu două ore programul de lucru pentru ziua de...
Serviciul de email marketing furnizat de