Ochiu Boului, cătunul în care copiii jucau țintar cu mărgăritare 

În primăvara anului 1837, pe 25, în ziua de Buna Vestire, doi cioplitori de piatră din Dealu Mare (județul Buzău) dezgropau aproape patruzeci de kilograme de aur, tezaur care vreme de o sută de ani, până la descoperirea mormântului lui Tutankamon, a fost considerat cel mai important din lume. Fascinați de fibulele fine în formă de păsări (de pradă), Stan și Ion au botezat comoara Cloșca cu puii de aur. De atunci, poveștile legate de minunatele podoabe au sporit ca laptele pus la fiert. Unele, adunate din Ochiu Boului, n-au trecut decât rareori granițele acestui sătuc astăzi aproape abandonat.  

Istoriile oficiale ale locului - Valea Urgoaia, numită și Pietroasa, de sub vârful Istrița din Dealu Mare - din care pietrarii Stan Avram și Ion Lemnaru au dislocat, în urmă cu aproape două veacuri, cel mai important tezaur în aur din Europa, au fost vânturate până s-a ales un adevăr convenabil: Cloșca cu puii de aur, cum au fost botezate cele douăzeci și două de piese care-l compuneau (la zece dintre ele li s-a pierdut urma!), a fost găsit la un kilometru nord-vest de castrul de la Pietroasa, în punctul Grădina Crudului, sub Platoul Via Ardelenilor, la aproximativ patru sute de metri de biserica din Ochiu Boului. Cum sătucul era lipit de așezarea Pietroasa Mică, aparținând, la rândul ei, de una mai mare și mai cunoscută (pe teritoriul căreia fuseseră dezgropate ruinele unui castru și ale unor terme romane), comorii i-a fost atribuită o casă mai mare: Pietroasele. Ochiu Boului a fost aproape uitat, evidențierea acestuia traducându-se doar în mențiunile de specialitate ale arheologilor ori în studiul pasionatului amator de antichități Alexandru Odobescu. Nu mai insist. Rețineți însă adevăratul spațiu în care a fost scoasă la lumină „Cloșca cu puii”, pentru că aici, la Ochiu Boului, s-au păstrat, din tată-n fiu, din gură-n gură, povestiri fascinante legate de aurul atribuit vizigotului Athanaric. Pe acestea le vom devoala în continuare.

Febra construcțiilor de piatră

Să lămurim mai departe contextul în care pietrarii au făcut marea descoperire. În anii ’30 ai secolului al XIX-lea, Țara Românească era cuprinsă de febra construcțiilor. Se arcuiau peste râuri poduri mândre, Episcopia Buzăului demarase ridicarea unui mare lăcaș de cult, principatul aflat sub protectorat otoman se dezmorțea la viață. Pentru toate aceste lucrări inginerești era nevoie de piatră, de multă piatră și cum în carierele din Dealu Mare calcarul se găsea din belșug, meșterii locali și-au apucat ghionoaiele (un soi de târnăcoape utilizate la extragerea pietrei) și s-au pus pe treabă. Pe Valea Urgoaia era mai ușor de exploatat calcarul, ros din țărâna tare de ape, așadar nu-i de mirare că Stan Avram și Ion Lemnaru au bătut malurile ei abrupte și repezi. Unde, se știe, au găsit aurul. De aici înainte, dând la o parte epopeea oficială (vinderea unei părți a tezaurului albanezului Verusi… ), încep snoavele șoptite iarna la focurile din Ochiu Boului de țăranii implicați mai mult sau mai puțin în aventurile podoabelor scumpe. „Oamenii, superstițioși, vorbeau cu teamă despre această descoperire fabuloasă. Mai ales după ce vestea s-a răspândit ca un foc blestemat. La început însă, când inclusiv la Ochiu Boului se cunoșteau doar frânturi de adevăr, nimeni n-a conștientizat valoarea tezaurului”, își începe relatarea Victoria, nora Auricăi a lu’ Cojocaru din Ochiu Boului. „Toate poveștile pe care am să vi le împărtășesc sunt legate de cele zece piese dispărute, cele care n-au mai fost recuperate niciodată de autorități”. Sunt doar ochi și urechi.

„Le-au spart, ce mai tura-vura!”

„Se știe că tezaurul mai cuprindea, de pildă, două brățări din aur frumos ornamentate cu pietre prețioase și semiprețioase. Eh, din relatările care m-au ținut cu sufletul la gură toată copilăria știu că acestea ar fi rămas în proprietatea unuia dintre meșterii cioplitori.  Stan Avram le-ar fi dăruit soției. Biata femeie! Probabil s-a bucurat de ele doar noaptea, pe întuneric. Se zice că le privea doar în zile de sărbătoare, ascunsă în podul casei. Ce s-o fi ales de ele, Dumnezeu știe! Unde să vinzi astfel de comori fără să fii dibuit?”. Victoria își potrivește pălăria care-o apără de soarele roșu al amurgului ce se așterne peste Urgoaia. Apoi reia: „Următoarea snoavă e tristă și savuroasă în același timp. Multe veri m-am gândit la ea, aici, sub Istrița. La un moment dat, în cursul verii și toamnei anului 1837, Stan și Ion ar fi căzut în sfârșit de acord cum să împartă aurul. Deja începuseră babele să murmure pe la biserică. Dar, na, era dificil să faci pe din două o cană înaltă bătută în kilograme întregi de aur și mărgăritare sau un vas blindat cu rubine. Le-au spart, ce mai tura-vura!”. Aprecierea nu mă uimește, doar și cea mai importantă piesă a comorii a fost divizată cu toporul  în patru bucăți de albanezul Verusi, pentru a o transporta mai ușor în desagă. „Da, doar că acestea despre care vă spun n-au mai fost aflate niciodată”, zâmbește amar Victoria a Auricăi a lu’ Cojocaru din Ochiu Boului. Dar să lăsăm povestea să curgă.

Aur, pentru tescovină

„Când au rupt în bucăți podoabele mari, noaptea, pe ascuns, au sărit și s-au pierdut în praful curții zeci de pietre și pietricele rare pe care cioplitorii, în repezeala și disperarea lor, nu le-am mai putut aduna în întregime. Copiii le-au găsit însă, le-au luat și, absorbiți de strălucirea lor, au tăcut mâlc. Asta până într-o zi, când un moșneag ce cobora de la pădure cu o legătură de araci pentru înălțat fasolea i-a dibuit. «Ce faceți, împielițaților aici?», se spune că le-ar fi strigat moșul. «Iaca, țintar unchieșule!», ar fi răspuns drăcușorii. Odraslele acelea jucau țintar cu mărgăritarele rupte din vasele de aur. De unde să știe ei ce țineau în mâinile crăpate de sapă?”. Povestioara, reală sau închipuită, mă tulbură peste măsură. Și asta pentru că este, fără îndoială, plauzibilă. Cine știe cu adevărat ce s-a ales de cele zece podoabe lipsă din tezaur? Cine a mai cercetat acest straniu și uimitor fapt istoric? „Și asta nu-i nimic. S-o auziți pe următoarea!”, mă provoacă ghidul meu la Ochiu Boului. „S-a zvonit că Stan Avram era un bărbat care iubea băutura, tăria în special. Și nu doar pentru că muncea din greu la scosul pietrei din tainițele dealului. Cică iubea țuica așa cum își iubea nevasta, poate mai mult”. Victoria râde pentru prima oară din toată inima. Nu știu de ce, dar nu mi se pare un semn bun. „Toți oamenii pe aci fierb toamna sau iarna, după culesul strugurilor, tescovina. Mai toți au avut în curte un cazan, chiar și pe timpul lui Ceaușescu, când era interzis. E un obicei vechi”. Și?, o reped curios. „Omul nostru ar fi avut în iarna din cumpăna anilor 1837-1838 o belea. I se crăpase cazanul în care-și fierbea țuica. O bucată mare de aramă trebuia înlocuită”. Nu, nu se poate, o întrerup din nou. 

Rubine în cer

„Aveți răbdare, asta-i cu final neașteptat - mă potolește femeia. I-a trecut prin cap că poate repara cazanul cârpindu-l cu o bucată din metalul descoperit sub malurile Urgoaiei, cu aur. Asta ar confirma ipoteza că multe dintre cele zece piese lipsă au rămas în Ochiu Boului, la cei care au găsit tezaurul. Și ar mai explica ceva: comoara fusese, după împărțire, vandalizată, spartă. Eh, s-ar fi adresat pentru această inițiativă unui cumnat, fierar, fără să-i destăinuie nimic despre proveniența metalului. I-a cerut să-i repare cazanul, atât”. Ce s-a întâmplat mai departe? „Fie că fierarul știa de isprava lui Stan - doar erau cumnați -, fie că și-a dat seama că ținea în mâini o bucată zdravănă de aur, l-a refuzat. Nu i-a lipit cazanul cu aur”. Palidă consolare. Din creștetul Istriței se desprind două aripi iuți de șoim. Survolează Gruiul Dării și Urgoaia, apoi se pierd spre rugii grași de mure ce strâng ulucile gardurilor din Pietroasa Mică. „Hia, hiiiiiaa!”, răzbate dinspre sat țipătul ascuțit al unei bătrâne ce strânge la piept doi pui de găină. Se înserează. În Ochiu Boului, povești neștiute despre comori faimoase își lasă ecourile în firide reci, pe geamuri mici de beci, pe porți răsturnate în bălării, prin nucii cu rod neadunat, prin lunci și văiugi pietroase ce așteaptă să le fie dezvelite tainele. Ochii șoimului lucesc o dată scurt, două rubine rotunde prinse în vârtejul cerului. Și al pământului. 

Cetatea dacică de la Gruiu Dării, la doi pași de tezaur

Comoara dezgropată la patru sute de metri distanță de biserica din Ochiu Boului nu  constituie singura mărturie a vechimii locuirii în această zonă atât de potrivită întemeierii unei așezări (vizibilitate excelentă asupra câmpiei de jos, loc de refugiu în pădurile de peste vârful Istriței, climă blândă). Alte dovezi ale populării încă din cele mai vechi timpuri sunt legate de săpăturile executate în perioada 2010-2013 la Gruiul Dării (primele au avut loc în intervalul 1974-1989), Pietroasele, unde au fost descoperite obiecte - jucării, biberoane rudimentare, unelte, vase - folosite în Neolitic. Datările cu carbon executate ulterior în Germania au confirmat ipotezele arheologilor buzoieni, rezultatele probelor analizate demonstrând că artefactele dezgropate au o vechime de 5.700 de ani. Comunitatea se ocupa cu agricultura, creșterea animalelor și vânătoarea.

Locuire permanentă

Peste aceste vestigii neolitice aflate la doi pași de locul în care a fost descoperit tezaurul „Cloșca cu puii de aur” s-au suprapus apoi urme de locuire aferente perioadei 2.200-1.500 î.Hr., pentru ca deasupra acestora să fie dezvelite zidurile unei cetăți geto-dace cunoscute sub numele Cetatea de la Gruiul Dării, locuită permanent din secolul al IV-lea î.Hr. până în anul cuceririi romane: 101 d.Hr. Zidurile ridicate de daci din calcarul Istriței au fost dărâmate de legiunile romane, care au folosit mare parte din resturile construcției la ridicarea castrului de jos, din Pietroasele. Atât ruinele acestuia, cât și cele ale băilor utilizate de soldații Legiunii a XI-a Claudia sunt astăzi obiective de interes turistic.

Misterul celor zece piese lipsă 

Impresionați de eleganța fibulelor în formă de pasăre, bărbații care au descoperit tezaurul l-au numit pe loc „Cloșca cu puii de aur”. În forma actuală, acesta este alcătuit din doisprezece piese (inițial erau 22!) și are o greutate totală de 19,820 de kilograme de aur. Elementele care îl compun sunt: o fibulă mare în formă de vultur, care poartă pe piept marele caboson oval, mărginit simetric în cruce de patru cabosoane mici şi rotunde; o fibulă mică; două fibule mijlocii; o tavă; o cană-oenoche; o pateră; două coşuleţe poligonale; un colan cu inscripţie; un colan simplu; un colan cu balama. Arheologii au apreciat că cele zece piese care lipsesc au fost probabil trei colane, dintre care unul cu inscripţie, o cană asemănătoare cu cea păstrată (oenochoe), o pateră simplă, nedecorată, o fibulă mică, probabil pereche cu cea mai mică dintre cele păstrate, şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre prețioase. Din 1971, tezaurul este găzduit de Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. O copie a acestuia se poate admira la Muzeul Judeţean de Istorie Buzău, iar o alta, la Staţiunea viti-vinicolă Pietroasele. 

Tezaurul a fost recuperat parţial de banul Ghica Mihalache, vornic al Departamentului Trebilor Dinăuntru, frate al domnitorului Alexandru D. Ghica, și care l-a şi adus în atenţia lumii ştiinţifice

 

„Cloșca cu puii de aur” a dobândit recunoaștere internațională în urma Marii Expoziţii Universale de la Paris, din 1867

În timpul Primului Război Mondial, „Cloșca cu puii de aur” a ajuns la Moscova, împreună cu restul tezaurului României. Uniunea Sovietică a returnat „Cloșca” la jumătatea anilor ’50, însă cea mai mare parte a tezaurului României se află și acum în Rusia

Castrul roman de la Pietroasele a fost construit în jurul anului 330 şi făcea parte, împreună cu castrul de la Barboşi şi cel de la Valu lui Traian, din sistemul de apărare a graniţei dunărene a Imperiului Roman