Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Locul ăsta pare mort. Câțiva muncitori fără chef, haite de câini, hale cu tencuiala căzută, buruieni, sălbăticie, pustiu. E Combinatul Fondului Plastic București – odinioară fremătând de viață, astăzi o dărăpănătură din care cresc doar ziduri roase, fumurii. Și paradoxal, în ruina aceasta, ascunse privirilor de rând, se nasc comori artistice neștiute, dar premiate în străinătate și vândute, de multe ori, cu zeci de mii de euro. Căci aici, îngropat în atelierul său cald cu miros de lemn, muncește și creează sculptorul Mircea Roman. Unicul artist român care a câștigat vreodată “Oscarul mondial” în sculptură: Marele Premiu la Trienala de la Osaka (Japonia). În 1992 a fost ales el singur ca mare câștigător, dintre mii de artiști plastici din întreaga lume.
Avea doar 32 de ani pe atunci și nu-și dorea lauri. Le-a trimis japonezilor “Suflet cu bube“ mai mult să se testeze. Succesul lui a pus România pe harta mondială a sculpturii, căci Trienala era și atunci, ca și acum, cea mai înaltă competiție de gen din întreaga lume. Cel mai mare premiu la care putea visa un artist plastic. După 14 ani petrecuți în Marea Britanie, cunoscutul critic John McEwen de la “The Sunday Telegraph” îi aducea elogii românului: „Este un privilegiu pentru Marea Britanie ca un artist de talia lui Mircea Roman să trăiască şi să lucreze la Londra”.
A obținut valoroasa bursă Delfina din UK, a vândut, are lucrări în muzee, dar și în case ori în colecții private, a expus și pe stradă, și pe ziduri și, o vreme, “Omul barcă“ al său, o sculptură monumentală din lemn, lungă de nouă metri, a fost expusă pe malul Tamisei, așezată orizontal pe un ponton, ca țintuită. A stat acolo un an și apoi, când primăria a încercat să elibereze zona, au sunat londonezii din vecini, cerând să pună la loc sculptura, pe motiv că nu mai pot trăi fără ea. Și așa, “Omul barcă“ a mai stat încă un an pe Tamisa, inspirând scriitori și oameni simpli.
“Roman foloseşte râul mult mai dramatic decât orice artist“, spuneau atunci despre el criticii străini, fascinați. Căci se recunoscuseră ei înșiși în “Omul barcă“, personajul tragic ce se îneca și se elibera în fiecare zi, odată cu fluxul și refluxul. Dar acest succes nu l-a mulțumit pe Mircea Roman. El dorea mai mult. Visa ca Londra să i se deschidă și lui la fel cum o făcea pentru orice artist din Occident. Or, uneori galeriștii îi spuneau că, oricât ar fi de bun, niciodată nu va reuși să vândă ca un occidental, doar fiindcă el avusese ghinionul să se nască estic. Așa că, dezamăgit, în 2007 s-a întors acasă.
Artă din resturi de parchet
În atelier, Mircea Roman ne întâmpină modest, îmbrăcat în hainele lui de lucru vechi, ponosite și atinse de pete roșii de vopsea. Nu dă doi bani pe aparențe. Are un fel al lui de a vorbi, simplu și blajin, așa, ca acasă, ca la Târgu Lăpuș. Și poate că a furat de la personajele pe care le sculptează obiceiul de a sta un pic încovoiat, un pic trist. N-are cum să fie fericit, ne zice, atâta vreme cât simte că lumea merge într-o direcție greșită și că “spiritul a pierdut lupta cu trupul”. Autoportretul său la 30 de ani a șocat atunci, șochează și acum: este una dintre celebrele sale “cutii umane“ goale pe care, la aniversarea proprie, a umplut-o cu sticle de băutură pentru prieteni. A încercat să arate, ne spune, că artistul se oferă și este consumat de public. Celeilalte încăperi el îi spune magazie, dar de fapt este un fel de muzeu numai al lui cu sculpturi uriașe, lungi de câțiva metri, de o rară și ciudată frumusețe. E tezaurul său, munca de o viață – comori în lemn, valorând o avere, ce zac într-o hală veche, cu uși ruginite. Magazia e o lume paralelă, vie. Personaje făcute din scânduri ies din pereți și se apleacă înfrânte, încercând zadarnic să se elibereze. Siluete fără mâini, trupuri încordate, umbre și multe tușe de roșu, ochi de lemn încremeniți în durere, forme egiptene, piramide umblătoare, picioare disproporționate, chipuri geometrice, guri strigând fără sunete, în fine - personaje care, spune criticul de artă Erwin Kessler, “sunt făcute din bucăți, dar nu se lasă să fie făcute bucăți“.
Și chiar cu bucăți de lemn sculptează Mircea Roman. Le așează unele lângă altele ca pe niște puzzle-uri și le lipește. Așa, a reușit să creeze piese scumpe chiar și din… parchet. “După demolările comuniste umblam prin casele distruse după resturi de lemn și bucăți de parchet. Și mi-au folosit. Am folosit parchet chiar și de la Muzeul Militar sau din ruinele caselor restaurate. Odată am găsit pe stradă niște stinghii de lemn. Le-am cules și am făcut din ele pletele unui nud egiptean. Dedesubt, piesele au o structură de rezistență (de pildă, autoportretul la 30 de ani are fier de la construcția Casei Poporului), iar la suprafață lipesc bucățile de lemn cu aracet, le fixez în cuie de lemn... Și apoi lucrez și iar lucrez până descopăr expresia personajului și după aia nu mai pot scăpa de ea. Orice fac mai departe, cu expresia aia rămâne lucrarea. Folosesc tușele de roșu ca un accent, să fie clar că nu-i o lucrare dintr-un singur trunchi, ci din multe bucăți. E bine așa și pentru material căci în timp lemnul are spațiu unde să lucreze, fiind bucăți. Un buștean, de exemplu, ar crăpa“, ne explică artistul. La Londra lucra în lemn malaezian, acum folosește salcia. Și îi mai plac tifonul și cartonul asfaltat.
“În Londra, bogații, dacă au mașină de 100.000 de lire, au artă de un milion. La noi e invers“
Zice că s-a făcut sculptor fiindcă n-a fost destul de bun să ajungă pictor. “Tata credea că nu merită să fii artist, că e greu și că n-o să reușesc. Sus vrei tu să ajungi, dar și de îi pica, rău îi pica, așa îmi spunea. Și totuși, când eram copil eu visam să pictez. Primele mele culori în ulei le-am primit ca plată de la fratele meu, că am renunțat să văd Planeta Giganților ca să iau lapte de la vecina în locul lui. Mai târziu, am picat de două ori la Facultatea de Sculptură, am intrat abia a treia oară și îmi amintesc că ne băteam pe câte șapte locuri la admitere. Era așa o mare pasiune și efervescență cu artele, unii dădeau și de opt ori admiterea până să intre. După facultate, singurul loc de muncă ce ni s-a oferit a fost Marmura București, ca cioplitori la normă. Ne-au șantajat că dacă nu cioplim, ne trimit pe șantierul de la Borsec. Apoi am ajuns să lucrez cu Anca Petrescu, la machetele pentru Casa Poporului. Erau mii de lucrători acolo, iar eu aveam un salariu mic, de stagiar, 1.800 de lei. După prima mea expoziție mi-am dat demisia căci mă consideram artist! Abia după mai mulți ani am ajuns la Londra, câștigând bursa de la Delfina Studio. Acolo făceam expoziții, vindeam, eram bun, părea să meargă bine. Să faci artă acolo îți dădea sentimentul că se poate schimba ceva, pe când în țară nu. Acolo, dacă începi să vinzi te promovează toți. Aici nu. Aici, după o expoziție nici măcar nu se mai întâmplă nimic, n-are nici un fel de continuitate“, mai spune sculptorul. Cu toate astea, el reușește să vândă bine și în România. Mai rar, dar scump, destul cât să trăiască bine din propria artă. Un adevărat succes, dacă ne gândim că înșiși criticii afirmă că piața de artă românească se află abia în anii copilăriei. O realitate pe care Mircea Roman ne-a exemplificat-o printr-o comparație: “În Londra, chiar și pătura medie cumpără artă. Sau bogații, dacă au mașină de 100.000 de lire, au artă de un milion. Ei bine, la noi e invers“.
