“Manutele pe umerii mei, coatele in interior, atentie, acum intram!'. Pasim nesigur pe holul ingust al restaurantului, inlantuiti pe dupa umerii ospatarului Alex, cate doi clienti de-o data, in sir indian. Holul se face un labirint din ce in ce mai intunecat. Calcam ca-n strachini. Inca trei pasi si lumina piere de tot. “Gata, am sosit'. E ca si cum as umbla pe o podea moale din vata. Cum am ajuns, oare, aici? Caci ne aflam toti trei, eu, Alex si clientul Irinel, in mijlocul beznei absolute. Nici o raza de lumina, nici o umbra macar, nici un contur. Ciudat. E un intuneric de inceput de lume. Un fior iti umbla pe sira spinarii, parca ti se pune o gheara in gat si brusc te iau caldurile. Zici ca te-a inghitit neantul. Parca am fi singurii oameni pe planeta.
Dumnezeul in infrarosu al restaurantului
“Nu incercati sa faceti nici un pas decat daca va spun eu. S-ar putea sa va loviti singuri de mese si de scaune si cam doare', se aude vocea ospatarului. Sa vrem, tot n-am avea cum sa facem un pas. Groaza ne paralizeaza. Si in toata bezna asta, ospatarul devine dintr-o data Dumnezeul nostru: poate ca am urla de frica daca n-am simti la pipait umarul cald si moale al lui Alex. El e singurul care vede in intunericul din sala; are un fel de ochelari in infrarosu si umbla numai cu ei. Pe lumina e un tanar zdravan la trup; in bezna – un punct minuscul, rosu.
“Acum, dumneavoastra ramaneti pe loc', ii zice lui Irinel. Apoi il simt cum se rasuceste spre mine: “Haideti sa va asezam pe scaun!'. Ma ia de mana ca pe copil mic… “Aici e scaunul, poftiti!'. Hmm, de parca l-as vedea! Ma asez pe pipaite si il ghicesc din varful degetelor ca e rotund, din piele. Oare ce culoare o fi? Pe Irinel l-a asezat la masa mai departe, ii aud vocea de undeva, din dreapta. “Tu cum te simti, nu ti-e frica deloc?'. “Nu frica, poate o usoara stinghereala, asa'. “Mie parca mi s-a facut frig'. “Pai cum, parca ziceai ca te-au luat caldurile'. “Ei, e numai o senzatie de la intuneric!'.
“Aici nu sunt 200 de grame, imi dau seama asa, din ochi!“. “Eu cum mananc vita cu lingura?'
Si ne conversam asa, strigand unul la altul, mai mult sa umplem intunericul. Suntem doar noi doi si o muzica slaba. In cateva minute, tot restaurantul se umple de rasete si voci de tineri. Alex a adus de afara, doi cate doi, un grup de zece persoane. Le face instructajul, le spune in ce parte gasesc tacamurile si le aminteste sa nu se mai chinuie degeaba sa caute pe masa furculita si cutit, caci lipsesc. Sunt doar linguri si lingurite. “Pai si eu cum mananc vita cu lingura?', rasuna o voce. Comenzile s-au facut pe lumina, inainte de a intra in sala.
Pleaca Alex, incep poantele. “Mai, mie cel mai mult in sala asta imi place cum e decorat! E baroc, asa'. “Daa, si tabloul ala de pe peretele din fata e de o rara frumusete'. ‘'Totusi, sa stiti sa trebuie sa ne grabim sa prindem meciul!'. 'Pai de ce, nu putem sa-l vedem aici?'. Vine Alex cu mancarea: “Cine a comandat bruschete, mana sus!'. Tot grupul e un hohot de ras. “Portia asta e cam mica, aici nu sunt 200 de grame orice-ai zice. Imi dau seama asa, din ochi! '. “Alex, dar nu-i asa ca dupa cina ne aprinzi si noua lumina, sa vedem unde am mancat?'.“Asta nu se poate ca stricam misterul. Cu siguranta imaginatia voastra e mult mai frumoasa decat aceasta camera', le raspunde ospatarul. La asa replica, tot grupul incepe sa strige si sa aplaude.
Putina liniste se face doar cand tinerii incep sa guste ce au in fata. “Da, domle, parca e mai bun asa, pe bezna. Nu stiu, parca te concentrezi mai bine la gust, la miros'.
Asta cam asa e. De fapt, aceasta e toata filozofia restaurantului in orb. Desertul din farfuria mea devine dintr-o data mai desert decat pe lumina. Marul e mai mar, caramelul, mai caramel. Dar unde mi-o fi pus Alex paharul cu vin? Pipai masa, nimic. Rememorez ce mi-a spus la ureche: “Paharul vi l-am asezat in fata tacamurilor, ca sa aveti reper'. Aha! Parca, parca imi amintesc c-am auzit in stanga un clinchet de tacamuri. Alunec cu degetele pe fata de masa si reusesc sa prind paharul cu vin in ultima secunda. Era gata sa-l dau peste cap cu o lingura ratacita. Dar n-ar fi fost o problema caci port, ca toti ceilalti, un sort subtire din plastic, lung din cap pana-n talpi. La final, imi dau seama ca am mancat tot desertul cu lingura. Bajbai cu mana dupa un servetel si dau de o un bot ciudat, gelatinos, intins pleasca pe fata de masa. Ma sperii. Ce sa fie, oare? Inca vreo doua incercari si ma luminez: sunt resturi din desert. Jumate din el zace acum pe fata de masa.
“Care va tot pupati acolo? Am auzit plescait de buze din dreapta'
Se termina cina, soseste Alex, ne prindem doi cate doi de umerii lui, iesim la lumina tot asa cum am intrat, in sir indian. Lumea de afara ne pare, brusc, stranie. Ne ia ameteala si ne clatinam pe picioare, cu ochii pe jumatate inchisi. E ca si cum ne-am trezi dupa un somn lung: stim ca suntem treji, dar tot visam. Iese tot grupul, se face schimb de impresii: “Mai, care cu care va tot pupati acolo? Am auzit plescait de buze din dreapta'. “Eu nu mai vin, a fost horror. Acum stiu ce simte un orb si n-as vrea sa fiu niciodata in pielea lui'. Tragand linie, grupul cade de acord sa mai vina odata in formula asta, chit ca meniul complet (100 de lei) le-a parut cam scump.
Restaurantul in orb, primul din Romania, s-a nascut acum cateva luni, din ambitia Dianei Gherghelau, o tanara de 30 de ani. A riscat investind 50.000 de euro. “Ma saturasem de saormerii, vroiam sa-mi deschid ceva altfel. Cand am fost prima data intr-un blind restaurant eram in Turcia. In primele zece minute tipam dupa ospatar, eram singura stresata si crizata. Ospatarii purtau pelerine negre, muzica nu era... dupa ce m-am relaxat, mi s-a parut ca am mancat cel mai bun somon ever', ne povesteste Diana.
Cand sa-l deschida, nici macar nu stia ce nume sa dea restaurantului. Asa ca a scris niste biletele si si-a pus pisica sa aleaga unul. “Eu am lucrat in resurse umane ani de zile, nu stiam nimic despre alimentatie publica. M-am apucat si am studiat singura. Am zis ca, unde e multa munca, n-are cum sa nu mearga', zice patroana. Si n-a gresit. In numai cateva luni au trecut pe la ea cateva mii de clienti.
Dar succesul are un pret: 'Am stiut eu de la inceput ca va fi greu, dar nu in halul asta! Cate legi si paralegi n-am citit! Apoi, la angajarea bucatarului, am avut iar dificultati... de fapt, ei tineau interviul de angajare, nu eu. La final, chiar imi urau succes! Unul m-a intrebat odata daca stiu sa fac cumparaturi profi'. Profi, adica bune, dar foarte scumpe.
Si cu alegerea ospatarului a fost o intreaga istorie caci pe Alex, om cu multa experienta, l-a selectat din 300 de candidati. Ce l-a atras pe Alex aici a fost un gand ascuns: “Oare cum ar fi eu sa-i vad pe toti si pe mine sa nu ma vada nimeni? '.