Politica marilor puteri în Orient

Baronul Laveleye. Voiaj în România (18)
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.
__________________________


Aș vrea să spun, în încheiere, câteva cuvinte despre politica dusă de către marile puteri în Orient. Cele două vechi rivale, Rusia și Anglia au acționat, adesea, contrar scopurilor pe care le-au urmărit. Rusia a făcut cele mai mari sacrificii umane și financiare pentru a-i elibera, succesiv, pe slavi; dar, vrând să intervină în treburile interne, a pierdut fructul eforturilor sale. Anglia n-a înteles că interesul său îi impunea să favorizeze, în Peninsula Balcanică, crearea de state suficient de puternice care să-și poată păstra independența. Austro-Ungaria, din contra, s-a lansat cu prudență și perseverență pe calea unui fel de hegemonie economică relizată prin construirea de căi ferate și prin încheierea de tratate comerciale, astfel că acum acaparează trei sferturi din schimburile noilor state din Balcani. Austro-Ungaria ar avea, deci, cel mai mare interes ca, în provinciile rămase supuse Porții Otomane și mai ales pentru Macedonia, să se mențină ordinea și securitatea necesare pentru creșterea economică de pe urma căreia comerțul ar avea de profitat. Dar tocmai acest aspect Austro-Ungaria pare a nu-l vedea cu claritate. Recent (ianuarie 1886), în Parlamentul ungar, contele Andrassy a demonstrat, cu argumente clare, ca Austro-Ungaria ar trebui să protejeze tinerele națiuni care se formează în Balcani și să recunoască, de îndată, unirea Bulgariei cu Rumelia. Franța a arătat cea mai mare consecvență în politica orientală. |nafara războiului Crimeei - greșală imputabilă interesului dinastic al lui Napoleon, ea a fost, întotdeauna în favoarea raialelor. Calea exemplară de urmat, ca în cazul Italiei, este să se sprijine pe constituția naționalităților autonome care ar putea alcătui, într-o zi, o federație. Anumite intenții egoiste și neinspirate par s-o deturneze, de la această linie de conduită simplă, generoasă și, până la urmă, conformă interesului ei. Cât despre Germania, ea nu are decât o preocupare: aceea de a favoriza expansiunea Austriei, cu scopul de a face cât mai necesară și profitabilă alianța celor două imperii.
Exprimând o opinie comună cu privire la acestea, Dl. de Blowitz e de părere că doar un război general va putea decide cui trebuie să aparțină Constantinopolul. Acest lucru nu e, încă, fatal. Pentru a evita războiul, ar fi de ajuns aplicarea, în provinciile europene ale Turciei, a articolului 23 din Tratatul de la Berlin, interpretat în sensul regulamentului în vigoare în Liban. Albania, Macedonia, provincia Adrianopol, dotate cu o autonomie reală, ar putea să se dezvolte fără probleme și fără să provoace intervenția străină. |n Constantinopole, administrații mixte ar gera interesele municipale. Suzeranitatea Porții ar fi menținută; veniturile ei s-ar mări, pe baza prosperității crescânde a locuitorilor. |n acest caz, dacă otomanii s-ar acomoda cu regimul de libertate și de drepturi egale, situația lor s-ar îmbunătăți; ar fi un progres lent, o transformare insesizabilă care ar face loc la o ordine nouă , ocolind criza unui razboi general; altfel, ei vor fi, puțin câte puțin, eliminați de elemente mai bine pregătite pentru a se adapta la regimul modern.
|n momentul în care termin acest volum, se afirmă, deja, că ideea unei confederații orientale câștigă tot mai mulți adepți în sferele guvernamentale de la Constantinopole.

Traducere din limba franceză de Tudor Cireș
Sfârșit