Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Știe bine, de la perechea aceea de bocanci a început totul – viața lui de călător neliniștit, haihui prin junglă, pe munții înalți ai lumii, în deșert, pe lacuri de sare, întotdeauna fără hartă, busolă și GPS; înnoptând uneori pe buza ghețarului, la minus 43 de grade, alteori, în inima vreunui trib sălbatic ori în mașină, lângă un lan de bumbac; fără planuri, ținte și trasee fiindcă, zice, e imposibil să te rătăcești, oriunde ai merge pe pământ. Și purtând mereu cele mai banale haine: cizme de cauciuc, pantaloni și bluze gri. Călător, nu turist. Doar el, rucsacul, camera de filmat și căștile. Și rar de tot, cu muzica oprită (“Atunci când nu vreau s-aud vorbe, ci pașii mei”). Ei bine, în ziua aceea din '96, când toate astea încă nu întâmplaseră, Șerban Georgescu avea 22 de ani și era unul dintre cei mai buni și mai apreciați editori de montaj din România. Avea o leafă frumoasă, un statut și era înnebunit după munca lui. Și niciodată nu făcea compromisuri cu el însuși. Întotdeauna își spunea: “Ori sunt cel mai bun, ori mă las de meserie”. Citea mult, se analiza și uneori se întreba dacă e demn de cărțile pe care le citește. “Mă pasiona aventura minții umane. Așa că la un moment dat am început să mă întreb dacă mă cunosc suficient de bine și dacă n-ar trebui cumva să plec în jurul lumii, ca să descopăr cine sunt”, ne povestește Șerban.
Să dormi pe ghețar, la minus 43 de grade
Într-o zi a aflat că în Alaska se caută tăietori de lemne și s-a decis: va merge acolo să muncească ! Strânsese 9.000 de dolari, prețul unui apartament, bani berechet să ajungă până-n Alaska. Așa că a început pregătirile. M-am dus să-mi iau bocanci pentru ghețuri din magazinul alpinistului David Neacșu, nu ne cunoșteam atunci. Erau atât de scumpi, încât o singură pereche era vânzarea lor pe trei zile. Nu-i cumpăra nimeni că în '96 era o aventură să mergi până la Paris, daramite pe ghețuri! Și, normal, când omul care vindea a văzut ce vreau să-i cumpăr, l-a chemat imediat pe David. Ce vrei să faci cu bocancii?, m-a întrebat David. Să merg în Alaska cu ei, i-am răspuns. Păi ești alpinist? Nu, vreau să tai lemne! Și aflu de la el că tocmai pregătea o expediție în Alaska, pe McKinley, cel mai friguros vârf din lume. Ce coincidență! M-a chemat să vin și eu cu ei și să filmez, apoi am făcut un întreg film documentar. Pentru mine a fost o experiență extremă că nopți la rând am dormit la minus 43 de grade, simțeai că-ți îngheață carnea pe tine. Țineam camera și acumulatorii în locurile cele mai calde, să nu înghețe, între picioare, la subțiori. Dormeam în cort pe ghețari, ne făceam igluuri, ne construiam pereți... Dar după asta mi-am dat seama că pot să văd lumea întreagă cu filmul, nu ca tăietor de lemne”, ne povestește Șerban Georgescu. Și așa a și făcut. Și-a deschis firma de producție video din care trăiește și astăzi și a început să călătorească în jurul lumii, să facă documentare. Unele au primit și premii. Dar pe el nu-l interesează nici laurii, nici câștigul, ci călătoriile.
Microbul drumului: “Trebuia să merg și să-i ating pe oamenii ăia!”
Jumate din viața lui e un lung an sabatic din care nu se mai poate opri. A participat la prima expediție românească pe Everest, în 2003, pe care a și filmat-o, iar până astăzi a văzut toate tipurile de peisaje care există în lume. “Și dacă am citit Povestașul lui Llosa, mi-am spus: și acum ce facem, rămânem acasă? Trebuia să merg și să-i ating pe oamenii ăia! Da, sunt nebun și îmi place să fac tâmpenii, dar astea sunt lucruri care mi se întâmplă pur și simplu, iar eu le las să se întâmple! Uneori mă duc într-un loc pentru mine, dar când plec îmi las inima acolo. Oriunde merg, nu-mi fac rezervare la hotel, cred că doar o dată am făcut. Pot să stau la un hotel de cinci stele și după aia la cort, trei zile nespălat, e frumos oricum. Nu intru pe internet să caut trasee. Și indiferent în ce țară străină mă aflu, dacă partenerul meu de drum pornește GPS-ul pe telefon, sunt în stare să i-l arunc pe geam. Pe principiul: dacă vreau să mă opresc în satul ăla de pe deal că mi se pare mie interesant, mă opresc. Nici un drum nu-i o problemă, nu mă-ntreba de busolă și dacă-mi spui ceva de hartă, poate te și bat. Și am mai învățat ca dintr-un singur weekend să fac o vacanță lungă. Fiindcă dacă mergi numai pe drumul ăla și n-ai curaj să te oprești în dreapta sau în stânga, înseamnă că n-ai mers decât de la București până la Brașov”, adaugă Șerban.
“Exotismul României e năucitor. Dar noi nu-l mai vedem, mergem și-l căutăm în lume”
Și așa a ajuns el la concluzia că marile descoperiri le poate face chiar aici, în România: “La un moment dat peisajele se repetă în lume, Bangkokul începe să semene cu New Yorkul. O săptămână am stat la o familie pe o insulă apoi, după patru ani am revenit să le duc poze cu ei, primele din viața lor. Și mă gândeam, hmm, ce chestie să te scoli și să vezi lacul Titicaca și munții ăia de 7000 de metri! Dar dacă faci asta în fiecare zi nu mai pare cine știe ce. Am bătut America de Sud de cinci ori și odată am traversat Bolivia, Peru, Ecuador și am zis uau, ce costume au peruanii!. Da, sunt frumoase, numai că le întâlnești pe aceleași 3000 de kilometri. Or, în România, la șezătoare, vin oameni din patru sate și toți au costume diferite. Apoi am fost în Nairobi, Kenya, unde toate colibele erau cam la fel. Dar mergi la noi și o să fii șocată de câtă arhitectură diversă avem. Exotismul României e năucitor. Dar noi nu-l mai vedem, de aia mergem și-l căutăm în lume. Eu am descoperit frumosul nu neapărat în Antarctica, ci chiar aici, în Lungulețu, lângă București. Căci frumosul poate să stea și în 300 de căpățâni de varză”, mai spune Șerban. Călătoriile i-au oferit cunoaștere, dar nu așa cum ar fi vrut el: acum, după 16 ani de hoinăreală, a descoperit cât de puține știe, de fapt.
“Iubești pinguinii? Atunci stai dracului acasă!”
Și a mai înțeles un lucru: călătoriile omului modern până la Poli sau pe munții înalți ai lumii de multe ori mai mult deranjează decât ajută. Odată era și el ca toți ceilalți alpiniști: ambițios să mai cucerească încă o lume, încă un vârf. Dar acum toate astea i se par doar cifre. Iar cuvântul “expediție” atât de folosit astăzi, lui i se pare greșit. Expediție, zice, e atunci când mergi să descoperi ceva care să ajute lumea… în numele științei, de pildă. “În realitate nu-i așa. Omul alb plătește taxa de urcat pe Everest, vine, urcă și normal, lasă uriașe cantități de gunoaie în tabăra de bază. Vin chinezii, curăță, pun gunoaiele în camioane și le ascund peste șase dealuri. Și se strâng acolo mii și mii de tone de mizerie. Omul alb nu-și permite să facă asta la el în țară că i-e frică. Iar la Polul Nord ajungi foarte ușor dacă ai bani cu un vapor care sparge calota glaciară... iar noi ținem conferințe că se încălzește planeta. Dar ia du-te tu fără vapor și fără camion și mergi pe jos să-ți micșorezi impactul! Mașinile și Jeepurile care merg acolo cară sute de tone de echipament. Într-o expediție sunt zeci de camioane vechi, e o jale! Uite-te pe statistici câte avioane decolau și aterizau pe bancheta antarctică în anii '70 și câte sunt acum! Atât de multe vapoare și șalupe, doar ca să vadă o focă. Oamenii bifează locuri, vor să-și pună pe Facebook și să-i spună vecinului: eu ies în lume, iar tu stai în cutia ta! Eu merg să cuceresc! Hai să fim serioși, nimeni nu cucerește nimic. Nu sunt expediții, e turism! Și nu poți să oprești chestia asta, n-ai cum! Asta și-o educă fiecare când înțelege că nu trebuie să-și ia o barcă privată în junglă, dacă poate să meargă cu un grup de 40 de oameni. “Iubești pinguinii? Atunci stai dracului acasă!”, mai zice. Și precizează: Și să nu crezi că sunt un fanatic ecologist”.
Oamenii care nu sunt niciodată cool pe Facebook
Acum, după ce a văzut aproape întreaga lume, mai grele și mai importante decât călătoriile lui și ale altora ca el i se par faptele mărunte ale oamenilor care nu pleacă niciodată de acasă. “Știu un arheolog care timp de 24 de ani a săpat pe un șantier cât camera asta de mic. Ei bine, oamenii ca el se duc în adâncimea unui lucru, nu la suprafață. Sau să culegi zilnic varză pe câmp, ori să îngrijești copii în Africa mi se pare infinit mai greu decât să urci pe Everest sau să traversezi Amazonul. Decât să cucerești înălțimi doar pentru tine, mai bine mergi în Africa și sapă o fântână! Dar oamenii care chiar fac lucrurile astea nu vor fi niciodată cool pe Facebook”. Știe el ce spune – niciodată nu și-a postat pe internet frumoasele pățanii din călătorii, filmele lui documentare, vârfurile cucerite și deșerturile luate la pas. Ci el e fericit așa: oprindu-se brusc din munca de birou atunci când îi vine chef, urcându-se la volan și pur și simplu fugind în lume.
