Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când treci de Vălenii de Munte spre Buzău dai de comuna Posești, fixată între Subcarpați. Oameni gospodari, meșteri în ale oieritului. „Brânză bună, de Posești. Cum se dă ajutorul de la Primărie, cum îmi golesc burdufele”, zâmbește una. Populația comunei face cam trei mii și jumate de suflete. Au fost mai mulți, au mai și plecat „pe afară”, la muncă. Poseștiul are în componență zece sate. În prezentarea virtuală. În realitate sunt nouă și ceva. Satul Merdeala trăiește doar fiindcă moș Ion Săraru își duce traiul acolo în întuneric, printre fantome de case. „Doar nea Ion, încăpățânatul ăla stă în pustietate. Îl mănâncă pustiul și urșii”, zice lumea despre bătrânul care nu lasă să moară satul cocoțat pe cușma muntelui.
E timp de prună, cazanele fierb, șirurile de meri sunt culese curat. „Sus, la Merdeala, trebuie să fie nebunie. Că sunt și prune, și pere, și mere. Dar nu mai are cine să le culeagă. Lumea s-a dus. Departe, da! La Dumnezeu. A mai rămas moșul ăla”, zice cineva din dosul unei reclame, aproape de „Angelica” - magazinul-cârciumă al comunei.
Merdeala este sus, la doi-trei kilometri depărtare, acolo unde nimeni nu mai ajunge fără tractor ori 4X4. Atunci când nu plouă ori nu e zăpadă. Înainte-vreme, satul era „unul normal”. „Era oameni care se ocupau cu agricultura, era lume, erau copii care mergeau la școală. Încet-încet, s-au dus: copiii au plecat la orașe, bătrânii au plecat și ei. Dar în altă direcție, acolo unde mergi cu popa în față”, face glume triste nea Ilie, ieșit să caute cartofi și varză – „vine iarna, băiatul meu, facem provizii, asta-i viața aici”.
Spre magazin, drumul e presărat cu culori vii: roșii, galbene, albastre. Nu sunt drapelele României, sunt bannere care taie șoseaua. Din care rânjesc, zâmbesc sau surâd candidații pentru fotoliul de președinte al țării. Chipurile mai marilor, cu sigle politice și mesaje convingătoare la sat se opresc cam spre biserica din Bodești. De acolo începe drumul comunal cu numărul 38. Printre garduri, urcă un șleau greu de bătut și cu piciorul, darămite cu mașina. Pe aici nu mai sunt nici afișe, nici bannere. Drumul spre Cotroceni nu duce prin Merdeala.
Cel mai sigur sondaj de opinie. Cu cine votează Merdeala, satul cu un singur locuitor pic.twitter.com/4oLNdM6LBe
— Jurnalul (@JurnalulN) October 20, 2024
Citește pe Antena3.ro
Fără drum, fără lumină: „Curgea sângele ca la cazan. De unde Ambulanță?”
„Cine să câștige? Tot ăia sunt! De același neam. Ce vreau de la ei? Să-mi dea lumină! Ce să facă pentru țară? La fel, să dea lumină”. Moșul Ion Săraru pare să aibă mesaje mult mai subtile decât cele plasate pe panourile electorale de împânzesc comuna de jos. Sus, în localitatea-fantomă, bătrânul a învățat ce e înțelepciunea: „când te naști la opaiț și mori tot la opaiț pe vremea telefoanelor mobile și a panourilor fotovoltaice, atunci chiar trebuie lumină. Peste tot!”.
Ruptura în pământ, pe post de drum, care pornește spre Merdeala te sperie chiar din pridvorul bisericii sătești – ultima construcție pe care o mai vezi înainte să intri în pustietate. Urcarea e abruptă, prin șanțuri adânci din glod în care poți să te prinzi ca în capcană. Privești harta virtuală și te minunezi când vezi că ești călare pe „comunal”. Mai departe, urcușul e printr-un fel de jgheab adânc peste care a plouat des cu fructe și crengi de copaci bătrâni. Noroiul face șleaul derdeluș până când totul se termină – nu mai e nicio urmă de drum. E doar pajiște verde. Simți că circuli pe linia galbenă de pe hartă doar fiindcă vezi drumul pe ecran, semnele de pe copaci și pietrele vechi din zonă. „Eu, la vârsta asta, fac juma de oră de jos până sus. Adică de la Posești, la Merdeala. Un fleac, un nimic. Circul și iarna. Cu căruța? Fugi de aici! De unde cai?”, hăhăie moș Ion. Motivul care îl face pe bătrân să bată închipuirea de drum, dus întors, în fiecare săptămână, este cu schepsis: „Ca să mă vadă lumea. Că, altfel, dacă lipsesc mai mult, zice că am murit. «Gata! A murit și ăsta», așa or să zică. Și mai cobor și să mai și muncesc”. După o viață de șantiere grele, bătrânul are nevoie să vină acum, ca zilier, la Posești – „fac ce are lumea trebuință” - să-și întregească pensia. Aia de 500 de lei! Și e fericit când, lunar, trage linia: la cei 500 de lei se mai adaugă vreo 300 din cosit sau alte lucruri prin bătăturile comunei. „Cu 800 de lei mă achit cu pâinea, cu mâncarea. Că medicamentele sunt compensate”. Moș Ion are probleme mari cu inima. De două ori l-a lovit hemoragia, o dată preinfarctul. „Sus, acolo, printre nimeni, m-a bufnit sângele. Curgea ca la cazan. Bine că am avut bani să-mi plătesc cartela la telefon, bine că îl încărcasem. Cum, unde? Jos, la Angelica, la magazin. Am apucat să sun. Ambulanța n-a venit. Nici nu avea cum. A venit un cumătru din comună care are un 4x4 și m-a coborât. De acolo, la spital. Ușor, pe asfalt”.
Cel mai sigur sondaj de opinie. Cu cine votează Merdeala, satul cu un singur locuitor pic.twitter.com/ddJ0kKdBo9
— Jurnalul (@JurnalulN) October 20, 2024
Asemănări: soarta ursului și căderea președintei SOS
Când ajungi în Merdeala, te apucă frica. Prima dată treci prin fața unui petic de pământ, înconjurat cu gard închis, pe care stau rezemate într-o rână niște cruci vechi. E cimitirul, ros de vreme și de timp. În mijloc este o cruce mare și albă, nouă pentru Merdeala: din 2019. Apoi intri în sat. Printre copaci cu tulpini groase, cad case. Din prima se scurge încet chirpiciul, lemnele de întărire seamănă cu coastele unui schelet, așa descoperite de pământ. La următoarele două, umbrele copacilor țin de ferestre. Pridvoarele sunt sfărâmate, acoperișurile sunt găurite și ronțăite de timp. Înainte, aici stăteau familii cu mulți copii. „Au plecat, au murit! Așa cum o să se întâmple și cu ăștia. Doar Iohannis e ales mereu. Ei, uite, pe ăsta nu o să-l votez!”, zice moșul Ion. Bătrânul află că actualul președinte e la ultimul mandat: „Așa? Păi, poate, n-am avut baterii suficiente!”. Ion Săraru zice că singura sa sursă de informare este radioul pe baterii și ce mai află când coboară în Posești. „Hăăă! Televizor? La ce să-l alimentez? La puț? Nu mă uit, domnule, la nimic”, râde moșneagul și își explică viața în pustietate în campanie electorală. La 5 dimineața e în picioare, sună ceasul. Dejunul îl ține cu animalele din ogradă: trei rațe, doi câini și un motan. Pe urmă se apucă de muncă – cosește, strânge fructele căzute sumedenie, cârpește câte ceva să-și țină casa în picioare. Dacă mai și coboară în Posești, timpul trece mai repede. Seara e program de radio la lampă. Cărți n-are, nu prea s-a omorât cu cititul. Când era copil a buchisit manualele la fel ca acum: pe timp de zi, să vadă. Noaptea, la lumânare. Când se întunecă de-a binelea, bătrânul se pune la somn. E ca un ritual: după „breaking news-urile” de pe calea undelor, înainte să adoarmă, omul stă și ascultă liniștea grea.
Merdeala mai are ceva ciudat care întregește ideea de sat-cavou: în locul ăsta nu se aude nimic. Nu-i pic de zgomot - nici foșnet de vânt, nici ciripit de pasăre. E doar ceva ce apasă. „Nu-i nimeni pe aici. Dacă vine ursul? Era unul, l-au mâncat câinii”, râde moș Ion. Bătrânul se hlizește mai departe: de la povestea ursului care era în peisaj, dar a dispărut se ajunge la… Șoșoacă. Caz asemănător! Nici candidata SOS nu mai e – a scos-o Curtea Constituțională din cursa pentru Cotroceni. Culmea, Șoșoacă a fost exclusă din campanie și la Posești: „Aia (adică chipul Dianei Șoșoacă pe bannerul partidului, n.n) era în centru, jos, în comună. Acum nu mai e. Au scos-o la margina comunei. Dă o, Doamne, de aici, asta ne trebuie?”, zice moșul. Mai și completează: „Nu era în apa ei!”. Râde mult: „Ce să caute aia, acolo?”.
În spatele casei în care își duce viața moșul Ion este o bojdeucă ce se prăpădește cam la fiecare adiere. Mai încolo e o cruce veche din beton, uitată de mult. Nu se mai vede scrisul de pe ea. „Praf! Praf și promisiuni. Asta fac toți ăștia care candidează”, mormăie bătrânul Ion Săraru.
Progresiștii, ca bătrânii satului părăsit: „S-au dus...”
Moș Ion e coborât de câteva ceasuri în „comuna mare”, la Posești, stă pe la „Angelica”. Are treabă, își încarcă o baterie externă – „uite așa e, cât palma” - să aibă rezervă de curent pentru telefon, în caz de belea. Moșul e un pic supărat. Că i-au venit tot felul de oameni să îl întrebe de viață, toți s-au mirat de cum trăiește, nimeni nu l-a ajutat. Dacă nu l-a ajutat lumea, n-are nicio pretenție nici de la cei care candidează să ajungă președinte al României. „Așa că stau și aștept. Să mor în cuibul meu!”, zice bătrânul care pare că visează cu ochii deschiși – „știți, înainte, prin ’60-’70, la Merdeala erau case multe cu oameni mulți. Douj’ patru de case”. Acum – „vreo 4, la intrare, sunt fărâmate, una e mai bună, am eu grijă de ea - bătrâna a murit, așa a rămas. În vatră e una de a luat-o un cumnat de aici, nu vine. Iar în spate nu mai e nimic, au crescut pomi și lăstăriș”.
Partea din ce a fost urma satului face, poate, norocul bătrânului căci pe acolo se mai rătăcesc ciobanii așezați între munți și, așa, mai vede moșul chip de om sus la Merdeala. Crede că-s mai importante fețele oamenilor întâlniți decât figurile de pe afișele politice. „Lasconi? Cine e? Nu e pe aici”, descrie moșul lipsa de interes pentru USR. Uniunea lipsește de pe stâlpii Poseștiului, iar sus, la Merdeala, moșul n-a auzit prea multe despre candidata acestei formațiuni. Progresiștii din România sunt văzuți de moșul Ion ca ăi bătrâni ai Merdelei – „nu există! Că s-au dus. Unul câte unul. Unde? În pământ!”.
Ion Săraru vorbește cu mâinile băgate adânc în buzunar – gest prins „de sus”, poate, acolo unde frigul mușcă mai abitir atunci când se lasă iarna. E soare, dar bătrânul are o pălărie cu boruri și o geacă simplă, săracă. Chipul îi e brăzdat de cute adânci - îngropi un deget în riduri -, e ars de soare, iar mâinile sunt cremene de atâta muncă. Pântecul e umflat tare – semn de boală - și scoate în evidență puloverul cu care s-a învelit bătrânul: unul cu pisici. Și cu inimioare.
Cel mai sigur sondaj de opinie. Cu cine votează Merdeala, satul cu un singur locuitor pic.twitter.com/b0np93469x
— Jurnalul (@JurnalulN) October 20, 2024
PSD, PNL, AUR... „Promisiuni!”
„Înainte zburdam. Imediat eram jos, imediat eram sus. Eram tânăr. Acum...Dar de votat tot o să votez. Chiar dacă nu ajută! Numa promisiuni”. Moșul Ion îi nimerește pe candidații de acum pentru Cotroceni. Știe și cine o să iasă Președinte: „tot ăla! Ăla care trebuie!”. Și rânjește. Zice că-i cursă strânsă – patru sunt pe care-i bagă în seamă. Primul e Ciolacu: „Ăsta o să fie președintele României!”. „Hai, noroc!”, răspunde moșul unui leat care salută de partea cealaltă a străzii. Toată lumea îl știe pe „încăpățânatul” de la Merdeala, respectul e mare. La fel e și stima bătrânului pentru liderul PSD. Chiar dacă n-are vreo explicație politică: „Ciolacu, ăsta, e un băiat finuț! Poate o face ceva. Eu nu îl văd, că n-am unde în pustietate, din auzite pare în regulă. Da’ să facă ce promite”, face analiza de lider moșul Ion. Despre formațiunea politică a candidatului Ciolacu, bătrânul vorbește ca analiștii de la televizor: „Pesedeul? E pesede! Are promisiuni!”. „E bine, nu e rău. Dar… care o vrea să iasă, tot ăia iese”, ridică moșul din umeri. Clar, politica la Merdeala e la fel de pustie ca și așezarea.
În cursa electorală din satul cu un singur locuitor sunt binecunoscuți și liberalii. În frunte cu liderul Ciucă. „Liberalii nu fac nimic. Doar promisiuni! Ciucă? E ca orice om. Poate să fie și general. Poate-i aduce pe ruși înapoi. Hă, hă!”, analizează „populația Merdealei” eșichierul de dreapta. Cartea liderului PNL nu a fost citită neam sus în munte, nici nu prea se știe de implicarea militarului cu epoleți lați în luptele din Irak. Nici măcar mesajul de pe bannerul din mijlocul comunei nu e știut, flutură degeaba. „Ce să mai citesc? Eu lucrez toată ziua. În curte - acolo, sus, la oameni – aici, jos. Trebuie să-mi asigur mâncarea. Nu beau, banii se duc doar pe alimente. Eu locuiesc sus, dar sunt jos că trăiesc din 800 de lei. Ei sunt sus cu totul, că au salarii mari. Și Ciolacu, și Ciucă și, ăla, Geoană”, se supără moșul. Ghinion pentru candidatul independent. Mircea Geoană vine la rând, în analiza Merdealei: „Tot aia e. Degeaba. Că nici ăsta n-o să-mi dea nimic. Nici ăsta, nici nimeni. Tot așa o să rămână. Promisiuni și atât”.
Atmosfera se mai destinde la ultimul de pe lista politică a lui moș Ion: George Simion. „Ăsta? Nici atât! Nu face nimic. Promisiuni! N-a avut timp? O să aibă! Când s-o coace!”. Președintele AUR este încă „legat”, în viziunea bătrânului, de președintele SOS – Diana Șoșoacă. Zâmbetul larg al omului, pe sub mustața deasă, albită, arată că „patrioții de internet” nu au prins în Subcarpații Prahovei.
„M-am născut la lampă, am îmbătrânit la lampă. Cine o ieși, asta trebuie să facă: să dea lumină oamenilor”, este concluzia politică a omului din satul părăsit. Ion Săraru nu se referă doar la energia electrică. Cu mâinile în buzunar, pleacă spre „Angela”, acolo unde bateria telefonului – legătura principală cu lumea – încă stă la încărcat. Mai târziu, moșul are de urcat pe șleauri până sus. Acolo unde liniștea de mormânt și întunericul ce acoperă scheletele caselor te fac să uiți de orice afiș cu mesaj politic și orice discurs electoral. Pe drum, spre pădure, de departe se mai vede doar puloverul bătrânului - pisici și inimioare.
