“România şi-a pus bazele unui tezaur naţional”

Baronul Laveleye. Voiaj în România (10)
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.    
__________________________

România are, de-a lungul munţilor Carpaţi, cele mai frumoase păduri din Europa şi cu toate astea, lemnul de construcţii e deficitar. În masivele forestiere de munte, de la Vârciorova până în Bucegi, la vânătoare de urşi sau urcând pe vârfurile semeţe, am văzut când trunchiuri groase zăcând la pământ, când vârfuri de pin şi de stejar înlănţuite spre cer ca bolta unei catedrale. Şi cu toate astea, în lista importurilor din anul 1882, văd că figurează 15 milioane pentru “lemn şi obiecte din lemn”. Cred că lucrul acesta se întâmplă deoarece la câmpie copacii au fost tăiaţi fără milă în timp ce magnificile păduri din Carpaţi au rămas inabordabile. Primul lucru care ar trebui făcut este, deci, de a-i imita pe unguri şi de a planta, peste tot, salcâmi care cresc admirabil pe aceste terenuri aluvionare fertile şi uscate.

“România a făcut progrese minunate”
Sub raport fianciar, România a făcut progrese minunate. De zece ani, s-ar spune că războiul care ruinează alte popoare, a îmbogăţit poporul român. Dobanda plătită pentru orice împrumut sau poliţă a rămas de 10-12%. În 1873, a fost fondată prima societate română de credit funciar care, la sfârşitul anului 1883, stabilise dobânzi de 7% şi de 5% pentru 91 de milioane de scrisori de garanţie. Banca Naţională a făcut servicii şi mai mari: i-a scos pe comercianţii indigeni din ghearele bancherilor străini. Fondată în 1882 cu un capital de 30 de milioane, din care 12 milioane vărsate de Stat, ea a adus rata de scont la 6 şi chiar la 5 procente. Banca are sucursale în principalele oraşe: Brăila, Iaşi, Galaţi, Craiova şi a ajuns să menţină în circulaţie 8o de milioane de bilete. Venitul de stat s-a dublat, fără a pune biruri suplimentare populaţiei. În 1871, el se ridica la 66 milioane de franci, dar în 1882 a crescut la 122 milioane; numai impozitul pe tutun a dat jumătate de milion; constituită în monopol, industria tutunului are o cifră de afaceri de 16 milioane. Înloc de un milion şi jumătate, alcoolul dă 7 milioane, vămile, 16 milioane în loc de 8, impozitul funciar, 8 înloc de 4, şi aşa mai departe.
Lucru rar în aceste vremuri de criză mondială, România şi-a pus bazele unui tezaur naţional. E adevărat că nu-l va păstra multă vreme. I s-a găsit şi o utilizare “productivă” : din el vor fi ridicate fortăreţe în jurul Bucureştiului !... Printr-o acţiune reuşită sub toate raporturile, Statul a redevenit stăpân pe căile ferate, răscumpărându-le după falimentul faimosului bancher Strousberg. El a înlăturat, astfel, un pretext periculos de ingerinţă externă. Căile ferate, e drept, au devenit unul dintre mijloacele folosite de marile state pentru a le face subalterne pe cele mici.

Petrolul românesc
Şi petrolul poate fi, pentru România, o sursă de bogăţie. Regiunea petroliferă aflată în subcarpaţi ocupă o suprafaţă considerabilă, ale cărei margini nici nu sunt cunoscute; ea este, probabil, prelungirea celei întâlnite în Galiţia şi în Ungaria. Sursele cele mai bogate se află în regiunile Prahova, Dâmboviţa şi Buzău, dar n-au fost exploatate decât straturile superioare ale zăcămintelor; forajul n-a depăşit 240 de metri şi se crede că, în profunzime, rezervele sunt mult mai mari. Potrivit lui Paul Dehn de la care am preluat aceste date, se extrag două feluri de petrol : unul grosier, “păcura”, altul mai uşor, numit “ţiţei”, care conţine 78 % gaz lampant. Sunt exportate cantităţi însemnate în Ungaria: peste 14.000 detone, în 1882. Producţia totală e estimată la 30.000 de tone. Ea satisface întreaga cerere internă penrtu că, în 1882, nu s-au importat decât 730 de tone.
E adevărat că industria petroliferă e protejată de taxe de import ridicate: 5 franci /100 kg pentru petrolul brut şi 30 de franci, pentru cel rafinat. Totuşi, acest lucru nu e suficient pentru a asigura beneficii mari. Trei companii străine exploatează resursele petrolifere: o companie austriacă - lângă Colibaşi, care a plătit concesionarea foarte scump; o companie germană, lângă Ploieşti care se spune că ar fi administrată cu cheltuieli foarte mari; o companie engleză care se află la o distanţă prea mare de calea ferată. Se pare că, în 2 ani, acestea au pierdut mai mult de 4 milioane. Petrolul, aşadar, nu lipseşte, numai că, acum, concurenţa din Pensilvania şi din Baku a determinat o scădere a preţurilor. România ar face mai bine să-şi conserve patrolul pentru timpurile când acesta se va epuiza prin alte locuri de extracţie din lume.

Minele de sare şi alte resurse
Minele de sare de la Târgu-Ocna, Slănic-Prahova şi Telega nu sunt inferioare celor de la Ocna-Mureş, în Transilvania şi de la Wielitzka, în Galiţia. Ele par inepuizabile şi sunt usor de exploatat de către Stat care foloseste munca condamnaţilor la muncă forţată. În 1882, au fost exportate 21.916 tone cu o valoare de peste 1 milion. Bulgaria a importat 11.153 tone şi Serbia, 9.098 tone. Întrucât regia sării a scăzut, în 1883, preţul la 40 de franci pe tona exportată, se crede că exportul va creşte foarte mult.
României îi lipseşte capitalul pentru a-şi ameliora agricultura care este, cu siguranţă, principala ei sursă de bogăţie. Dar chiar când are capital, se străduieşte să-l deturneze către industria manufacturieră, protejată artificial şi subvenţionată. S-ar spune că toată Europa orientală şi meridională gândeşte că o ţară nu e civilizată şi prosperă dacă n-are fabrici şi uzine! Parcă n-ar vedea că muncitorii îngrămădiţi în atelierele oraşelor suprapopulate şi fără locuinţe decente pot oricând intra în grevă sau în şomaj din cauza crizelor politice periodice... “O, fortunati nimium si sua bona norent agricolae!” (La ce bun o mare bogăţie când agricultorii sunt aşa de mici ?)...
Traducere din limba franceză de Tudor Cireş
Continuare în numărul viitor

Prietenia sării
Din b ătrâni, se spune aşa: “Câteva gr ăuncioare de sare, pe zi, ţin omul s ăn ătos, dar o can ă de saramur ă poate s ă-l omoare”. De-a lungul existenţei sale, omul a c ăutat “prietenia” s ării. Se spune c ă “puitoarele omenirii” - locurile unde s-au dezvoltat primele comunit ăţi umane - s-au aflat întotdeauna acolo unde sarea era la suprafaţ ă. Iar una dintre aceste “puitoare” trebuie s ă fi fost pe teritoriul ţ ării noastre. Nu e locul aici pentru o lecţie de istorie sau de antropologie, dar trebuie s ă amintim c ă, adeseori, acolo unde sarea este uşor accesibil ă - inclusiv prin izvoarele sau fântânile cu ap ă s ărat ă, cunoscute şi sub numele de “slatin ă” - s-au f ăcut descoperiri arheologice interesante.
În satul S ăsarm-Chiuza, judeţul Bistriţa N ăs ăud se afl ă o astfel de fântân ă cu ap ă s ărat ă, nu departe de un pârâu cu ap ă dulce. În stânga acestuia se g ăsesc patru complexuri arheologice unde s-au descoperit fragmente ceramice datând din perioada bronzului timpuriu.
(Tudor Cireş)