Sezze. Un oraş românesc în inima Italiei

de Tudor Cires | 23 Feb 2014 • 14:54

“Câteodată, unii îmi spun: «N-ai să mai pleci de-aici!». Dar de ce crezi matale asta? - le răspund. «Pentru că aici e viaţa ta. Dacă ieşi pe stradă, te cunoaşte toată lumea. În sat la tine, te mai ştie cineva?»”... Şoferul Peugeotului second hand cu număr de Italia care m-a luat de la gara din Sezze Romano se uită cu coada ochiului la mine, să vadă ce impresie fac vorbele lui; lui Zaharia Chivu, om la vreo 50 de ani, plecat de multă vreme dintr-un sat vrâncean cu tot cu nevastă, copii şi mamă, i-ar plăcea, poate, să-i spun dacă “alde cutare” are dreptate; dar eu tac, ascultându-l şi privind, din când în când, prin geamul lateral, muntele pe vârful căruia trebuie să ajungem, la întâlnire. E ultima zi din an şi, de parcă n-ar fi decembrie, ici-colo, flori şi frunze proaspete sfidează ninsoarea ce nu va veni. Drumul de la gară pâna în centrul medieval nu e lung, însă urcă şi tot urcă, scară la cer, până acolo unde o tablă indică numele oraşului, “Sezze Romano”. Acum câţiva ani, un glumeţ scrisese pe deasupra: Sezze Rumeno (Sezze Românesc), iar un ziar local titrase: “Sezze Romano, un cartier al Bucureştiului”. Nu era prea departe de adevăr.

Hercules, ab urbe condita

O legendă povesteste că Sezze a fost întemeiat de Hercule după lupta cu lestrigonii, o populaţie canibală din Lazio; leul din Nemea care trimite la eroul mitic stă, astăzi, mărturie, pe stema oraşului. Într-o poziţie privilegiată, la 70 km de Roma şi la 15 km de ţărmul Mediteranei, pe Via Appia, între capitală şi Neapole, cetatea Sezze a avut, de-a lungul timpului, nu doar o însemnătate strategică ci şi una culturală: aici, a funcţionat una dintre primele academii latine, iar Martial, Juvenal şi Cicero au lăudat licorile podgoriilor dimprejur.

Primii români din Sezze Romano

Cu timpul, însă, apropierea de Roma avea să-i fie fatală. Tot mai mulţi italieni din Sezze au luat, în ultimul secol, calea marii metropole, lăsând inert oraşul prosper, cândva, azi – un oraş-dormitor, care domină doar cu zidurile medievale câmpia mănoasa a Pontinei şi satele din jur. Treptat, localnicii şi-au dat locuinţele» noilor veniţi, închiriind la preţuri mici, în special imigranţilor: magrebieni, albanezi, bulgari, polonezi, ucraineni şi în primul rând, români. Primii români care au venit la Sezze, după 1989, au dus o viaţă grea. Majoritatea munceau la Roma, în construcţii; cartiere întregi, cum e Prima Porta sau Bufalotta au fost ridicate de ei. În 2002, autocarele care veneau din România cu români nu mai opreau la Roma, ci aveau linie directa la Sezze. “Eu, îmi spune Chivu Zaharia, eram într-un grup de 250 de români şi plecam, în fiecare dimineaţă, din Sezze, la Roma. Abia se dăduse legea Bossi-Finni, de amprentare. Trăiam, zi de zi, cu frica-n sân, că ne ridică. Italienii n-aveau încredere în noi, locuiam într-o baracă acoperită cu o foaie de cort... În România, lamâile erau scumpe şi când am venit aici, din obişnuinţă, acream borşul cu sare de lămâie; un italian ne-a văzut şi ne-a turnat la poliţie, că deţinem droguri... Ne-au arestat... Am trecut prin multe... Ieşeam pe stradă şi mă furişam, să nu mă vadă carabinierii; nu ştiam limba, iar când mă duceam, la început, să cumpăr pâine îmi repetam, de-acasă până la magazin: «pane, pane, pane»... Primii mei bani câştigaţi au fost 50 de mii de lire şi de ei a trebuit să-mi scot o măsea, că nu mai puteam de durere. Am luat un alt român cu mine, ca să vorbească în italiană cu doctorul. Dentistul spunea: «când te doare, ridici mâna». N-am ridicat-o, pentru nimic în lume... numai să scap... Înainte de 2007, aproape toţi românii munceau pe şantiere. Nu erau modernizaţi, nici ei; încă mai cărau mortarul cu găleata. Şi au văzut că românul munceşte. Dar au început să ridice şi tonul la noi. Italienii sunt răi de gură, Mamma mia! Se usucă bălăriile când încep să spună... Şi noi fugeam de gura lor pe scări şi luam nu doar o găleată de mortar, ci două, ca să-i mulţumim. Azi aşa - mâine aşa, italienii au început să nu-i mai angajeze pe ai lor, ori i-au făcut şefi şi au căpătat încredere în noi, pentru că munceam... După 2007, când România a intrat în UE şi am devenit cetăţeni europeni, lucrurile, slavă Domnului, s-au schimbat mult în bine. ”

Capitolul italian dintr-o carte românească

Chivu Zaharia locuieşte chiar în centrul vechii cetăţi medievale, acolo unde, cu mult timp în urmă, au stat, vremelnic, trei papi veniţi să-şi binecuvânteze supuşii. Are câteva camere cu mobilă masivă pe care proprietarul nu vrea s-o schimbe, aşa că, fără măcar să ştie, vrânceanul, soţia şi cei doi băieţi ai lor îşi duc viaţa într-un decor demn de romanele lui di Lampedusa. Chivu e şofer, dar a fost şi constructor. Ea e badantă, face curăţenie şi îngrijeşte familii de vârstnici. Copiii le sunt la şcoală şi la gradiniţă, italiene. Cu toţii, mai puţin mezinul, speră să se întoarcă, într-o zi, în Vrancea. “Criza asta, spune Chivu, ne-a făcut să ne gândim mai mult şi să apreciem ce avem acasă, chiar puţinul ăla. Viitorul nostru eu îl văd în România, unde populaţia îmbătrâneşte. Ce se va face ea, peste 20 de ani, cu 4 milioane de pensionari care sunt azi «afară»? Exact cum s-a întâmplat cu părinţii noştri care au primit pământurile înapoi dar pentru că erau prea bătrâni ca să le mai muncească, ele n-au mai valorat nimic...”

Viaţa cotidiană la Sezze

La Sezze, din 27.000 de locuitori, circa 7.000 sunt, astăzi, români; mai puţini decât acum trei ani, când a început criza şi când, pe stradă, aproape toată lumea vorbea româneşte. Unii, dar puţini, au făcut căsătorii mixte. Nicoleta şi Marco, 20 de ani, s-au căsătorit, iar acum au o fetiţă. Biserica şi-o aleg după cum vor, în cultul catolic sau ortodox. În general, italienii îşi păstrează numele dinaintea căsătoriei, dar şi românii au început să procedeze aşa, pentru că actele de schimbare a numelui, în Italia, sunt un dezastru. “Pe noi, spune Chivu, când ne ducem undeva şi se uită la acte, vede că ne cheamă pe amandoi Zaharia şi ne întreabă dacă suntem fraţi. Adică, eu frate cu soţia!”... Gina Bouroş din Tătăranu-Vrancea s-a căsătorit cu Vittorio, funcţionar public. Au doi gemeni, băiat şi fată. Împreuna cu soţul şi cu alţi binevoitori, ea a pus pe picioare asociaţia culturală “Bună seara, România!” care îşi propune să contribuie la păstrarea valorilor tradiţionale româneşti în rândul copiilor din Sezze plecaţi, împreună cu părinţii, din ţară. Într-un magazin românesc din centru, ne întâlnim cu Ştefi Chiscop, 13 ani, născut în România, dar niciodată reîntors la ea. Învaţă, ca şi ceilaţi copii români, numai în italiană, n-a fost niciodată cu colindul, iar de pluguşor n-a auzit nicicum. “Ciao!”- îmi spune, din obişnuinţă, la despărţire. Mădălin-Ionuţ e şi mai vorbăreţ şi mă roagă să le transmit bunicilor Mihai şi Elena din Focşani că le e dor de ei, în timp ce Ştefan Adrian, care a fost, anul trecut, în România, mărturiseşte că lucrul cel mai frumos de acasă este... însăşi casa!

Liber la parizerul românesc

La Sezze, sunt multe magazine româneşti cu galantarele pline, ca într-un oraş obişnuit din ţară. Marfa românească vine de la Roma şi există o reţea bine pusă la punct care aduce o bucăţică din România în Italia. O vânzătoare originară din Livezi-Bacău îmi spune că italienii cumpără cel mai mult de la ea parizer de porc şi pâine românească făcută la Sezze. În schimb, românii cumpăra orice, de la pufuleţi, până la vin de Cotnari, deşi preţurile sunt cu mult mai mari ca acasă. Dragoş Barbă din Bosanci-Suceava munceşte de 15 ani în Italia. De Crăciun, s-a asociat cu mai mulţi români şi a tăiat un porc. A intrat în magazin să cumpere faină de porumb, “polenta” cum i se spune în Italia. Au rămas, în familia lui, cu toţii mămăligari, chiar dacă mălaiul italian e mai fin şi mămăliga nu iese vârtoasă, ca acasă. “Rămânem ceea ce-am fost, ne spune. Dar, ca să putem sta şi pe mai departe aici, în Italia, trebuie să avem tot timpul un comportament civilizat, să nu ne facem de râs, să muncim, să dăm o mână de ajutor celor bătrâni, să fim plăcuţi italienilor...”

“Dacă nu muncesti, eşti pierdut”

Aşa stau lucrurile. Altfel, e greu de rezistat şi nu puţini au ajuns pe culmile disperării. La Roma, la Termini, am văzut numeroşi oameni, chiar italieni, care trăiesc în gară, pe peron. Acolo îşi spală rufele, acolo mănâncă, împreună cu nişte maidanezi care latră la lume. Li se spune “barboni”, oameni ai străzii. “Şi la Sezze au fost astfel de cazuri, adaugă Chivu Zaharia. Era, aici, o grotă, sub munte, unde se adunaseră tot felul de români necăjiţi. Nici noi n-am fost de acord să stea acolo. Şi atunci, primarul a zis: “Zidim!”. Şi au zidit grota. Apoi, au început să fure prin magazine... N-au fost arestaţi dar, încet-încet, a trebuit să plece, pentru că au fost respinşi de către comunitate. Pe urmă, de pe un zbat clandestin, au adus vreo 400 de negri. A fost un dezastru! Umblau în haite... Li s-au dat ajutoare de la primărie, dar n-au rezistat. În vară, au venit carabinierii şi i-au luat de aici. Au mai venit nişte albanezi, dar au plecat şi ei. Noi, românii, am rămas şi reprezentăm, în oraş, clasa de mijloc, muncitoare. Adevărul e că, aici, dacă nu munceşti, eşti pierdut!”

Cine-ar risca un nou început?

Criza economică, creşterea chiriilor, reducerea locurilor de muncă, nesiguranţa zilei de mâine devin, la acest început de an, o grea punte de încercare pentru românii din Italia. Mulţi se întreabă dacă n-ar face mai bine să se reîntoarcă în ţară. Alţii continuă să caute formula de viaţă miraculoasă, salvatoare. Liberalizarea totală a forţei de muncă în UE îi lasă rece. Măsura nu-i interesează, poate, decât pe cei tineri, singurii tentaţi să rişte plecarea în Anglia sau în Germania. De fapt, crede Chivu, în ţară, nici nu mai există oameni care să vrea să plece: “Cine a avut de placat, a plecat. Eu sunt aici cu mama, cu soţia şi cu copiii. Suntem în Europa. Şi mama, o simplă ţărancă e tot în Europa. Cine să mai plece? Cine să se mai ducă la englezi? Eu aş fi chiar curios să aflu cine... Că s-or mai duce vreo sută sau două, câţi s-or mai duce pe-acolo... dar cine a avut de muncit s-a dus, deja. Restul, care pleacă la întâmplare, rămân ca mongolii, în migraţie. Stau în Anglia 3-4 luni, pe urmă, pleacă în Suedia, vin în Italia... Oamenii serioşi, care au familie, rămân într-un loc. Dacă stăm bine să ne gândim, sunt oameni care au acum 35-40 de ani; aceştia nu ma riscă un nou început. Altceva e când ai 20 de ani... Printre ei, recunosc, există şi mulţi tineri care n-au niciun chef de muncă, aşa cum sunt şi tinerii italieni din zilele noastre. Eu mă trezesc dimineaţă, la trei şi jumătate şi plec la Neapole, cu camionul, după marfă. E cel mai urât traseu din Italia. Când intri în Neapole, e un dezastru! Nu există nicio regulă de circulaţie, iar dacă te-a citit că eşti străin, te face varză. Nu mai ieşi o săptămână din oraş. Singura şansă e să devii agresiv, ca şi ei. Compar traficul din Neapole cu cel din România unde e aceeaşi lipsă de bun simţ. Aici, la Sezze, dacă am ajuns cu maşina la mijlocul străzii, ăla din sens opus mă aşteaptă sa întorc maşina, mă salută cand trece pe lângă mine, pe cand, în România, se dă jos cu parul sau, în Nealpole, iese cu pistolul la tine. Traiul în Italia e greu pentru străini, dar măcar viaţa ne-a schimbat mentalitatea faţă de muncă, cea pe care o aveam pe timpul lui Ceauşescu, iar asta nu e rău.”

Cu pluguşorul la poarta Papei

În seara de 31 decembrie 2013 am rămas în casa lui Chivu Zaharia, tot încercând să înţeleg de ce oamenii aceştia de la ţară s-au facut orăşeni, în Italia, ca să se-ntoarcă-ntr-o zi, din nou, la ei, la ţară, unde îşi ridică, de mai mulţi ani, casa nouă de lăsat moştenire la copii. Dacă România ar fi fost mai bogată, dacă munca ar fi valorat măcar jumătate cât valorează în Italia, sunt sigur că mulţi dintre cei care sunt azi peste hotare ar fi rămas la casele lor. I-am văzut pe aceşti români, unii fără copilărie şi îmbătrâniţi înainte de vreme, bucurându-se, frust, la cumpăna anilor, la Sezze, în “piazzetta dei romeni” din faţa catedralei Sf. Carlo. Dedublarea lor e vizibilă până şi atunci când îşi organizează sărbătorile ori în versurile pluguşorului care-l combină pe “badiţa Traian” cu Băsescu Trăian... E o mare răscruce care se arată acestor înaintaşi ai noii migraţii româneşti către vest, migraţie cu şansa de a fi, totuşi, aidoma oceanului înspumat, cu flux şi reflux.

Crucea lui Dumnezeu şi tricolorul lui Chivu

Plecând din Sezze cu Peugeotul lustruit al lui Chivu Zaharia, n-am putut să uit povestea lui despre casa din Vrancea. Când ajunge, o dată pe an, în satul lui din Vrancea, Chivu sare în bocanci şi se apucă de treabă. Întâi casa, pe urmă, la câmp. Mama îi face un borş de ştevie cu jumări, bea două păhărele de ţuică “din aia, bine pusă la păstrare”, trage un somn sub căruţă şi apoi se pune iar pe treabă. Anul trecut, când a terminat de pus acoperişul, au venit nepoţii, fraţii, cumnaţii şi verişorii iar omul a pus un steag mare tricolor la streaşină. Mama l-a certat, că n-a pus o cruce, dar Chivu i-a spus “lasă, mamaie, că pun şi cruce, dar, mai întâi, steagul naţional”. I-a amintit de steagul de 3 metri pe care l-a pus de “sagra dei carciofi”, în 2007, în piaţa din Sezze unde-şi înălţase, acum 1000 de ani, papa stindardul potifical. “Ehei, îmi spune Chivu pe peronul gării , înainte de a mă urca în trenul albastru de Roma, purtam cu toţii costume populare româneşti, dar cel mai mândru am fost când a început să adie vântul şi steagul ăla flutura cu toate trei culori ale lui. Era imediat dupa primirea României în UE şi-mi spuneam, în gând: “Doamne! Cum, mai ieri, fugeam ca şobolanii, să ne ascundem şi cum am ajuns, astăzi, să fim şi noi, românii, respectaţi, în lumea asta!...”