Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“M-am simtit ca primul alb in Africa in prima zi cand am venit in Maramures. Oamenii se apropiau de mine si puneau mana sa-mi vada parul cret, se uitau la dintii mei albi si la ochi. No, si mie chestia asta mi-a placut, ma!'. Dar asta era acum trei ani, cand africanul Moise Yeboua tocmai aterizase in Somcuta Mare, ca refugiat, tocmai de la capatul lumii, din Coasta de Fildes. Isi lasase acolo parintii si pe cei opt frati musulmani.
In tara lui ii era frica sa mai umble pe strada din cauza razboiului civil. Rebelii il injunghiasera fiindca indraznise ca, din musulman, sa se boteze romano-catolic. Din iadul de acasa l-a salvat parintele Irineu aflat atunci in Coasta de Fildes. L-a adus la el acasa, la manastirea Prislop de langa Somcuta.
In prima zi, cand a iesit Moise pe ulita, s-a pomenit cu o armata de mosnegi filmandu-i cu privirea fiecare miscare. Erau stransi ciorchine pe sant si se uitau lung dupa el, cu mana streasina la ochi. Refugiatul si-a privit pielea neagra – taciune, le-a privit si lor pielea alba si a inceput sa rada in hohote: nu mai vazuse in viata lui atatia oameni curiosi la un loc.
Satenii-l credeau pur si simplu ratacit, nu stiau ei ca Moise studiase acasa la el filozofia, teologia si dreptul, iar acum se pregatea sa se inscrie la Drept, sa fie avocat sau “comisar de police'. Inca nu aflasera ca Moise urma sa le tina cele mai frumoase lectii de “filozofie a crucii' chiar acolo, in drum. Nici unuia nu i-a trecut atunci prin minte ca peste fix un an negrul asta atat de zambaret va bea palinca si va manca muraturi cu jumari cot la cot cu ei.
Citește pe Antena3.ro
Din discursul unui african: “Noi, maramuresenii!'
Dar inceputul a fost crancen. “Era toamna ploioasa cu sase grade afara cand am venit aici si eu muream de frig. Niciodata in viata mea nu traisem sub 25 de grade. O saptamana n-am iesit deloc din camera, decat la masa. L-am rugat pe parinte sa ma trimita in alta parte, intr-un loc mai calduros'. Moise de acum rade de Moise de atunci, cu toti dintii lui albi. Astazi simte temperaturile ca toti maramuresenii. Este noiembrie, poarta o geaca nu prea groasa, dar nu-i e frig deloc. Are el un secret pe care ar vrea sa-l imparta cu noi: palinca de la “ai lui'. Ai lui, adica familia Indre. Le deschide poarta si intra relaxat in curte, ca acasa. Nici cainele nu-l latra. Doamna Indre iese din casa si da cu nasul de el, in mijlocul bataturii. I se aprind ochii: “Moise!'. “Maaami!'. De trei ani el asa-i zice, “mama'.
Doamna Indre fuge iute sa-i puna masa, domnul Indre il ia in brate, iar negrul il bate pe burta (maramuresanul are burta mare) si ii aminteste ca parca ar mai trebui sa slabeasca un pic. Doamna Indre ne vede cam uimiti. “Pai nu stiati? Moise e baiatul nostru. Il iubesc pentru ca e strain si ma gandesc la mama lui cat dor ii duce. Dar sa steie ea linistita ca Moise e la noi ca si acasa. Orice am, ii dau din suflet'. Si i l-a dat pana si pe Bogdan, unicul fecior, sa-i fie cel mai bun prieten si sa-i tina de urat. Bogdan ii face lui Moise toate poftele: il plimba cu masina peste tot pe unde are el chef, ba si-a facut si cont de Facebook de dragul lui. El nu prea ar fi vrut, dar Moise l-a convins ca e musai s-o faca, sa intre si el in randul lumii.
“De multe ori am impresia ca suntem frati pentru ca ne asemanam', ne explica Bogdan. Cand se astern la povesti, ei nu vorbesc pur si simplu, ci filozofeaza. Moise vorbeste cursiv romana, cu accent de maramuresan. Cunoaste mai toate expresiile. “Nu «a vorbi», ci «a vorobi»… asa se zice aici, la noi, in Maramures', rade el. Apoi ne explica serios, ca unor straini de Romania: “Aici noi zicem «ghitel» in loc de «vitel», spunem «binie» in loc de «bine» si «daca el vre» in loc de «daca el vrea»'. Care noi? “Cum care noi?', se fastaceste. “Noi, maramuresenii!'. Bogdan ne explica mai bine cum sta treaba: “In mod normal, un om de culoare iti sare in ochi printre albi. Ei bine, eram intr-un supermarket din Baia Mare cu Moise. Ma uitam printre rafturi si am constatat atunci ca eu
nu-l mai deosebesc pe el ca fiind de culoare. Mi se parea foarte normal sa fie el acolo'.
Cum a vrajit negrul Moise un sat intreg de oameni albi
Dar pana la familia Indre a fost mama Elena, ruda parintelui Irineu care l-a invatat pe Moise primele cuvinte in romana. Mama Elena n-are copii si imediat cum Moise i-a zambit, a prins drag de el. In jumatate de an il invatase sa vorbeasca binisor. Ba nu mai putea omul sa spuna vreo prostie de fata cu el, ca africanul ajunsese sa priceapa toate bancurile. Radeau ei, el radea si mai tare. Azi asa, maine asa – in scurt timp, Moise a reusit sa vrajeasca pe toata lumea cu firea lui vesela. Care cum il prindea pe ulita, nu-l mai lasa sa plece, doar sa-l mai tina un pic de vorba.
Ca dovada, sotii Muresan aproape ca l-au infiat. I-au oferit gratis o camera la pensiunea lor in Somcuta si una la apartament, la Baia Mare, sa aiba baiatul unde sta in timpul saptamanii cand studiaza Dreptul la facultate. Drept multumire, Moise ii ajuta la treaba: spala vase, cara lemne, da cu matura si nu oboseste niciodata. Oboseala e un lux pe care sufletul lui de refugiat nu si-l permite daca vrea sa supravietuiasca in lumea albilor. Cand se cazeaza bucuresteni la pensiunea sotilor Muresan, fac ochii cat cepele zarindu-l pe african in batatura, tot aranjand sticlele cu bere. Iar Moise, vazandu-i asa mirati, le explica in doua vorbe: 'Aici, la noi, in Maramures, este o vorba: esti harnic, esti simtit, esti de treaba. Daca asta nu se spune catre tine, inseamna ca nu esti nimic'.
Din Somcuta Mare refugiatul Moise nu mai vrea sa plece niciodata. A descoperit aici Taramul Fericirii, cel mai calm loc din lume, acolo unde nimic nu reuseste sa tulbure linistea ulitelor. 'Oamenii de aici sunt fratii mei, daca mi-au dat de baut, daca mi-au dat de mancat. Cum sa ma simt strain eu aicea?'', ne spune, convins.
Ca el, Romania mai are inca 3.000 de refugiati. Au aterizat aici cu gandul sa plece in tari mai bogate, dar multi s-au indragostit de romani si nu s-au mai dat dusi. Asa, lui Moise, haosul din noua lui tara nu i se pare haos, iar saracia nu i se pare saracie: 'Aveti ceva mai bogat aici: pacea si linistea. Daca ar sti lumea cat de scumpe sunt! Ce cautam in viata? Pacea si linistea. Daca sunt aici, esti ca-n Paradis!'
Urmariti in Jurnalul National “Romania, tara refugiatilor' – un serial despre straini din tara noastra care au descoperit aici Taramul Fericirii
