Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cernoziomul câmpurilor joase întinse de-a lungul Mării Negre într-un arc de faleză supranumit Coasta de Argint (între Durankulak și Varna) grație calcarelor orbitoare ce-i spintecă încheieturile, bătea ici-colo, în miezul acesta de noiembrie, în verde-crud și roșu-aprins. Mai ales unde pământul purta moț de ardei capia și gogoșari. Gospodarii, aplecați în primele ore ale dimineții asupra tainului de legume, își adunau recoltele și grijile în același sac de rafie odată alb. Ce nu opreau pentru propria cămară, scoteau la vânzare pe panglica șoselei, în calea românilor descălecători (și mâncători de zacuște) dinspre Vama Veche spre Caliacra, Thracian Cliffs, Balcic… „Avem gogosarii și ardeii bune, proaspete, luate de aicia, din pământ”, ne îndeamnă un căpățânos negricios cu mâinile înglodate în rădăcinile Dobrogei.
Cumpăna dintre Dionis și zacuscă
Câmpul din spatele acestui truditor cu ziua e, în ciuda soarelui cu dinți târzii de toamnă, verde ca menta de iulie. Pe un pătrat nu mai mare de 3.000 de metri pătrați moțurile sângerii ale ardeilor îmbie la reverii culinare extravagante. Peste drumul ce unduiește spre Varna, până-n pecețile de piatră ale Caliacrei, treizeci de rânduri de vie tremură și ele îngălbenite sub o pancartă bălmăjită în două limbi, română și engleză: „Pentru vin natural, urmați indicatorul”, iar acesta se înfundă misterios spre valurile Pontului Euxin. Destinație nesigură, exact ca promisiunea. Renunțăm la imboldul inițial de a urma potecuța de glod în speranța de a ne înfrupta din cele mai alese daruri ale lui Dionis. Ghicindu-ne ezitarea, promotorii zacuștelor ne aruncă nade noi dinspre câmpurile-capia: „20 leva, 10 lei, 2 euro, hai la ardei și gogosari! Avem și conopida și varza, și ceapa. Bun pentru cămara”. Renunțăm și la vin, și la zacuscă. Treningurile soioase și jerpelite ale vânzătorilor ne-au convins să mergem mai departe, spre inima de calcar a Țării Cărvunei.
Tulpini de crini imperiali, înfipte în paragini
În sensul giratoriu alungit din care se desprinde calea Kavarnei, Cavarna, Cărvuna vlahilor și bulgarilor din urmă cu un mileniu apucăm stânga, dar nu poposim în orășelul fantomatic ce-a fost cândva reședința înaintașilor lui Dobrotici, ci prindem dreapta în jos, spre mare și ruinele cetății Caliacra, printre păduri rare de turbine ce metamorfozează suflul vânturilor în energie vie. Metoda modernă de extragere a potențialului energetic, tijele suple ale eolienelor contrastează sec cu casele prăpădite ale cărvunenilor acestui secol peste care ștampila tehnologică și-a revărsat aici parcă doar pretențiile concretizate în facturi și credite înșelătoare. Cei 12 kilometri care despart Cavarna de Caliacra sunt flancați de ogoare muncite pe apucate, din care răsar, ca niște tulpini de crini imperiali, aceste mori de vânt digitalizate. Oare cine o prospera de pe urma lor? Sigur nu Boris, bărbatul aplecat de spate și de griji, care ne îmbie din marginea unei tarabe de tablă: „Avem pepeni de murat, buni, din grădina noastră, dulceața de smochine făcută de soția, zarzavaturi, varza. Poftiți, primim lei și evro”.
Citește pe Antena3.ro
Un moș știrb limpezește zeama de varză
O putoare devastatoare ne-a întrerupt inspectarea unui coș de răchită doldora cu dovleci portocalii. Dinspre portița cocârjată a unei căsuțe din apropiere un moș știrb, cu ochii cât cepele și obrajii umflați, se scuză zâmbindu-ne anemic: „Vânturăm varza, să stea limpede, s-o dăm la iarnă prin piper și ulei. Da’ zeama-i bună de acu’, ia, de ’cercați-o!”. Zâmbesc la rândul meu stânjenit, în vreme ce pe cerul gurii simt aroma sarmalelor plămădite de mama. Nu mă dumiresc cum de aproape toți oamenii întâlniți între Vama Veche și Kavarna o rup binișor pe românește. Turismul să fie explicația? Pendularea aceasta continuă de la nord la sud, în goana după vacanțe all inclusive, în care românii se bucură pentru mâncarea (de multe ori de calitate îndoielnică) în exces și berea botezată la dozator? Că doar vremurile în care Țara Cărvunei era supusă de Mircea cel Bătrân ori asimilată de regatul României în corpul Cadrilaterului au apus de mult. Cine (mai) știe, pe aceste meleaguri istoria a avut dintotdeauna mai multe înțelesuri... Butoiul cu varză al moșului știrb se pierde în lumina tulbure de noiembrie, ca și noi de altfel, trecători vremelnici spre zidurile surpate ale Caliacrei, cetățuia din care despotul Dobrotici trimitea scrisori bine ticluite spre Constantinopol, Curtea de Argeș, Buda ori Genova.
În inima cetății-fantomă
Cu două sute de metri înainte de a accede în parcarea suprasolicitată din fața Caliacrăi un ins șui, cu mustață răsucită sub nasul acvilin, ne-a făcut semn să oprim: „Plata, plata! Dacă n-aveți leva ori evro, dați leii”. A aruncat o privire piezișă la autoturismul modest, apoi a decretat cu o undă de satisfacție pe mutra suptă de alcool: „20 de lei aveți? Ajunge!”. Și-așa am intrat - doi adulți și-un copil - la situl arheologic pe care s-a ridicat cândva cetățuia tirizilor, geți elenizați cu patru secole înainte de Hristos. În semicercul deschis spre poarta principală a cetății câteva tarabe decolorate își întindeau spre vizitatori (majoritatea români și bulgari) oferta anemică: ilustrate-magnet searbede (2 leva), brelocuri și alte bulgărisme inutile. O singură rulotă, din care o adolescentă vindea cafea caldă, băuturi energizante și sendvișuri nemuritoare, asigura serviciul de catering.
Muzeu golit de sensuri
Odată trecuți pe sub poarta mare care despărțea orașul dinăuntru de cel din afară, grote în care călugări creștini și-au săpat cândva bordeie și morminte se cască înfricoșător. Într-una dintre ele, bulgarii au amenajat un muzeu golit de fioruri și artefacte vechi, doar câteva ancore din fier, cârlige de pescuit și cioburi grecești și romane amintind că pe acest cap de stâncă alungit în mare au viețuit, de-a lungul a mai bine de două milenii și jumătate, geți, traci, ionieni, romani, vlahi, volgari, genovezi, tătari, găgăuzi, turci etc. Lipită de peștera-muzeu, o altă grotă naturală - azi anexă a restaurantului cu panoramă marină (deschis doar în sezonul estival) - e baricadată de un gard improvizat din tablă. Pe terasa cârciumii fără mese și mușterii suflă vântul, răscolind frunzele de smochin sălbatic și legendele de demult.
40 de fecioare s-au aruncat în cap
„Ce v-ați așteptat să găsiți la Caliacra? Bulgarii au sleit-o de povești, inventând unele noi, au luat tot ce-au găsit de valoare, până și pietrele le-au adunat de prin pereți. Înainte îi mai dădeau târcoale căutătorii de comori, acum nici ăia nu mai calcă jos, prin peșteri”. Vocea care mi-a citit dezamăgirea pe chip e a unui turist român: „Mai bine ajutați-ne cu o poză aici, la portalul ăsta!”. Și mi-a întins calm un telefon inteligent. Dinspre cununa de calcar de sub care s-ar fi azvârlit cândva în mare 40 de fecioare cu părul împletit laolaltă, ținându-se de mână, pentru a nu cădea în puterea necredincioșilor turci ce tocmai băteau cu buzduganele în poarta cetății, urcă aer sărat prins în foițe de lumină.
O nestemată spartă
Ce loc nemaipomenit pentru o cetate! Promontoriul de stâncă alungit înspre undele verzi-albastre e apărat pe trei laturi de Marea Neagră și dispune de un golfuleț liniștit grație căruia grecii au (re)botezat locul Kali Acra (Adăpost bun). Au locuit-o geți, traci, greci, romani, cumani, pecenegi, uzi, protobulgari, bizantini, genovezi, tătari, turci… Unii au îmbogățit-o și i-au nemurit crenelurile în cântece și versuri, alții au sărăcit-o, au jefuit-o sălbatic și au pulverizat-o de pe fața pământului. Astăzi, Caliacra, cândva o nestemată a Coastei de Argint, își întinde poveștile cu mâna tremurândă și inima împietrită.
Mircea, despot al țării lui Dobrotici
Despotatul Dobrogei sau Cărvuna/Țara Cărvunei (de la Cavarna/Kavarna, prima capitală), teritoriu rupt în 1347 de sub stăpânirea Imperiului Bizantin, a fost condus inițial de un aristocrat războinic vlah sau cumano-volgar, Balic/Balică. Formațiunea statală a intrat după 1391 sub conducerea lui Mircea cel Bătrân (autointitulat și despot al Țării lui Dobrotici). Stăpânirea vlahilor de la nord de Dunăre a durat până în 1418-1422, când turcii lui Baiazid au supus Țara Cărvunei, demantelându-i capitala de la Caliacra și robindu-i locuitorii.
Vlah, volgar sau cuman?
Dobrotici sau Dobrotiță/Dobrotă, personaj a cărui obârșie e încă aprins comentată în mediile academice românești și bulgărești, a condus Țara Cărvunei între 1347 și 1386. Vlah (fiu al legendarului Balică, nobil care a dat numele Balcicului?), volgar, cuman ori turc creștinat, acest despot a mutat capitala de la Cavarna/Cărvuna la Caliacra, formând un stat feudal puternic, capabil să intervină în politica Imperiului Bizantin, dar și să întrețină relații diplomatice și militare cu Țara Românească a lui Vladislav I, cu ungurii de la Buda ori cu puternicele puteri maritime reprezentate de Veneția și Genova. La moartea sa, în 1386, Dobrotici îi lăsa moștenire fiului, Ivancu, un teritoriu însemnat ce se întindea de la gurile Dunării până la vechiul Anchialos (astăzi Pomorie), la granița cu Imperiul Otoman.
Volgar, nu bulgar
Neam cu origini turcice-iraniene, pripășit încă din secolul IV î.Hr. pe malurile Volgăi, de unde și-ar fi tras și numele - bulgarii erau cunoscuți ca volgari, formă schimbată ulterior în bolgari/bulgari -, vecinii noștri de la sud au năvălit în Balcani în primele decenii ale secolului VII, după ce au scăpat de sub cizma cazarilor care-i țintuiseră pe actualul teritoriu al Ucrainei, între Nipru și Don. Amestecați cu slavii care se infiltraseră înainte în antica Moesia, această populație seminomadă turanică - bulgarii, adică - s-a suprapus și peste vechea pătură de locuire tracică, romanizată și elenizată. De altfel, volgarii/protobulgarii au fost asimilați rapid de slavi și de urmașii tracilor, preluând limba acestora și fiind creștinați în secolul IX, pe vremea cneazului Boris I (852-889). Din vechea zestre asiatică, volgarii n-au mai rămas practic decât cu numele (ușor modificat și el) și câteva cuvinte.
S-au prăpădit și focile-călugăr
În peșterile săpate de mare în calcarul sarmatian al promontoriului pe care s-a sumețit odată cetatea lui Dobrotici și-au găsit în trecut adăpost mamifere endemice, așa-numitele foci de Caliacra (Monachus monachus albiventer) sau focile-călugăr. Dacă la începutul secolului al XX-lea ele încă puteau fi văzute în împrejurimi, Grigore Antipa întemeind aici chiar o stațiune științifică de cercetare a animalelor marine (transformată în casă de pionieri, apoi în post militar de bulgari), astăzi au dispărut complet, ultimul exemplar fiind văzut la sfârșitul anilor ’60.
Limba întinsă de Dumnezeu
Nicolae, protectorul pescarilor și al copiilor, a fugit din calea turcilor care năvăliseră în cetatea Caliacrei și cum pământul de sub picioarele sfântului era pe sfârșite, Dumnezeu a tot lungit limba de piatră până ce Nicolae a scăpat de urmăritori. Așa s-a format Capul Caliacra (legendă bulgărească).
