Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Realitatea: să fii erou în România înseamnă o viață în sărăcie, uitat de autorități, unde recunoștința vine sub formă de hârtie A4 pe post de „diplomă de onoare”. „Omagiul” apare doar după deces, la ceremonii ce țin doar de imaginea politicienilor. Iar cimitirele eroilor sunt niște hăuri negre unde candelele luminează strict la acțiuni de dat bine la televizor.
„Ni, ce să zic? O fost cum o vrut Dumnezeu. Până acum doi ani am trăit din 1.400 de lei, pensie. Că am lucrat în agricultură și pe șantier. M-au ajutat și copii”. Moș Ion stă pe canapeaua cu mileuri din odaia mare și ascultă televizorul. Nu poate să privească la marii României de pe ecran, vede doar umbre. Îi ascultă, cuminte, zi de zi se miră de ce aude. Ochii „nu mai au putere” de ceva timp, moș Ion a împlinit, acum câteva zile, 105 ani. A trecut prin război până când a fost ciuruit într-un bombardament. A ajuns până în Caucaz, a scăpat din două încercuiri ale bolșevicilor. Și a fost martor al unui masacru, în Crimeea, „am văzut acolo cum a urcat iadul pe pământ”.
Ioan Loghin e veteran al trupelor de vânători de munte, armă respectată de inamici. Își aduce aminte de misiunile sale de parcă ar fi fost ieri, știe și cum arătau și fețele „ălor doi sublocotenenți de la companie, de au fost prinși de ruși și au fost puși pe lemn”. Ofițerii români fuseseră dezbrăcați și crucificați pe marginea tranșeelor, după ce „fuseseră stinși” cu un glonț în cap.
În timp ce moșul povestește, la București, un lider politic în haine moi vorbește despre eroi și respect. Bătrânul își freacă pantalonii tari și groși: sunt buni că țin căldură picioarelor în care mai sunt schije. Multe, nici nu știe câte bucăți de metal mai sunt în carne.
Moș Ion știe că până acum doi ani lua pensie de veteran vreo 200 de lei. Plus câteva bilete de autobuz. „Da’ ce era să fac cu ele? Unde să mă duc la 100 de ani?”, face calculul și acum, bătrânul. Zice că a fost mai norocos: a apucat majorarea alocației pentru veterani. Ceilalți au murit cu pensia de 7 lei pe zi.
„Comoara din Fărău”
Satul Fărău este undeva în nicăieriul județului Alba, pierdut în timp și uitat de lume. Are o primărie, un post de poliție, școală și cămin cultural. Mai sunt o grădiniță și cârciuma. Nu-s firme, nu-i industrie, e sărăcie. Pe deal, aproape de monumentul eroilor din cel de-Al Doilea Război Mondial, e o casă bătrânească știută de neamuri: aici stă „comoara satului”, Ioan Loghin, veteranul. Toți știu de el, mai nimeni nu-l vizitează. Doar câteodată „mai apar mașini cu oameni de la oraș care să-i dea premii. Hârtii dalea de le ții în geam”. Omul care povestește e mândru că locuiește în același sat cu „istoria vie”, spune că bătrânul e îngrijit bine de familie, dar are ciudă pe mai marii de la București: „Ia să-l întrebați pe moș dacă l-a ajutat cineva de la minister, de la București. Nimeni nu l-a băgat în seamă”.
Citește pe Antena3.ro
În fața casei lui moș Ion este verde necosit. Casa e rece și veche. Bătrânul apare bâjbâind: „Vă mulțumesc, vă mulțumesc”. Glasul îi tremură de fericire că cineva i-a trecut în vizită. E îmbrăcat gros, e obosit de bătrânețe și de urmele rănilor căpătate în ’43. Se așază pe canapeaua maro pe care și-a pus, la căpătâi, o diplomă de onoare și una de excelență. Ambele de la asociații ale veteranilor din România. Nu se vede nimic cu vreun antet de instituție a României.
Moșul e fericit că poate să mai spună cuiva povestea lui din război. Cei 13 copii ai săi, nepoții, strănepoții cunosc bine istoria, mai ales aia de război, când Ioan Loghin a ajuns până în Ingușeția ca vânător de munte, în plutonul de aruncătoare.
Frontul din Cecenia: nemții cu blindatele, românii cu căruțele
Povestea vieții moșului începe de când a venit ordinul de încorporare. De mai devreme, are puțin de spus, ce i-a rămas în amintiri este doar războiul. „Eram ca pe la 21 de ani când am plecat la Abrud, la batalion, la 5 Vânători de Munte. Cinci inși am plecat de aici din sat”, își începe aducerea aminte moșul Ion. Știe perfect datele, ca la raport: „În 20 februarie m-au încorporat, în 20 iulie am plecat din țară. Ne-au urcat pe toți pe trenuri și ne-au dus unde a fost ordinul. Am traversat Niprul, după ce am ocolit, că bombardaseră inamicii calea ferată. După ce am trecut, ne-au aliniat pe unități și ne-au trecut în Crimeea. Pe jos. Cât o fost, atâta am mers”.
Bătrânul își freacă mereu ochii ca și cum ar vrea să dea la o parte o pânză ce-l împiedică să vadă – „Dumnezeu mi-a dat dar să mai am ținere de minte. Și uite ce am făcut. Am stat, atunci, o vreme în Crimeea, la Kerci. Făceam patrule și îi păzeam pe nemții care aveau reflectoare să se uite după avioane sau nave. După o vreme, ne-au luat de acolo și am ajuns în Cecenia. Am ocupat poziție la o pădure. Era și a 19-a infanterie cu noi, mai era și o divizie germană. Acolo a fost greu. Am stat vreo două luni, de vreo două ori ne-au încercuit rușii. Era rău dacă te prindea inamicul. Dacă erai soldat, te duceau prizonier, pe ofițeri nu-i iertau. Îi împușcau și îi puneau pe lemn”.
Ofițeri crucificați de sovietici a văzut moșul Ion și în Cecenia și în Ingușeția unde a mai ajuns – „că aveam ordin să facem cap de pod spre Marea Caspică”. Și acolo au fost date lupte grele. Rușii aveau avioane, artilerie și tancuri. Românii aveau doar curaj, puști și blindatele germane în spate. Pe urmă batalionul a fost retras în spatele frontului: „ne-am pomenit cu o armată nemțească, au venit cu d’alea, cu motociclete. Toți aveau motociclete. Au venit și cu mașini blindate. Și cu tancuri mari. Noi am primit ordin să ne punem lucrurile pe noi sau în căruțe și am plecat pe lângă ele, din nou, spre Crimeea”.
Masacrul din Crimeea
În toamna lui ’43, batalionul lui Ioan Loghin a ajuns în Crimeea, unde a văzut răul cel mai rău. A găsit militari români executați și atârnați în copaci cu capul în jos. „De Crăciun ne-au dat de mâncare și ne-au trimis la Sevastopol. E un munte acolo, împădurit, o avea șepte-opt sute de metri înălțime. Să ne ducem acolo, că acolo sunt partizani. Să mergem, să-i scoatem de acolo. Înaintea noastră cu o zi o fost trimisă o altă companie de la noi. S-a întors din munte doar un soldat. Pe toți i-or prins partizanii și i-or omorât. I-am găsit făr’ de suflare, dezbrăcați și puși pe lemne. Pe primul l-am găsit eu, era un sublocotenent, care fusese la noi. După el mai era un sergent, Tat Florian, comandant de grupă. Amândoi erau în marginea pădurii, legați de copaci cu capul în jos”, povestește bătrânul. După ce au cărat cadavrele camarazilor la unitate, românii au așteptat să termine nemții canonada – o zi întreagă au lovit cu artileria muntele în care rezistau trupele de partizani ruși. „Pe urmă am început să prindem la partizani”, spune moșul – românii au adunat câteva sute de inamici. Când au strâns toți prizonierii erau cam vreo 900.
Bătrânul își urmează liniștit firul poveștii, s-a împăcat de mult cu chinul petrecut atunci. Cu ochii închiși deapănă imagine cu imagine filmul unui masacru în toată regula: „I-au pus pe prizonieri să sape gropi. Cam de 100 de metri pe lung, pe lat poate 30-40 de metri. Or făcut două gropi d’astea. Eu eram cu un camarad, unul Ionel Frățilă, eram cu aruncătorul, îi țineam în bătaie, la ordin. Ne tot uitam și vedeam cum săpau, săpau, săpau. Când a fost gata, numa’ s-a dat un ordin ca toți să se pună în genunchi cu fața către groapă. Dacă s-or pus, au venit niște tineri. Voluntari, vorbeau pe rusește, fuseseră prinși de nemți. Și ei fuseseră instruiți și aveau mitraliere. Și ei i-au împușcat pe cei de săpaseră gropile. Nu au tras nici nemții, nici românii. Ăștia au tras până când a căzut tot ce a fost acolo și pe urmă au dat peste ei pământ și var. Așa am văzut cu ochii”. Mult timp după masacru Ioan Loghin și camarazii săi au fost siguri că așa vor sfâși și ei – „Ce te gândești atunci? Că dacă faci asta, așa vei sfârși și tu. Altă cale nu e”.
„....Și au umplut furgoanele cu morți”
Spre sfârșitul lui ’43, Ioan Loghin a căzut rănit. Unitatea lui încerca să-i scoată pe alți români din cleștele în care fuseseră prinși de trupele sovietice, abia debarcate în Crimeea. „Au murit mulți români atunci. Și ofițeri mari”, zice moș Ion – „eram pe un munte, numai piatră. Alb. Și a început inamicul să tragă. Și cu tunurile cele mari, și cu avioanele.. Eu eram într-o groapă de obuz cu alți doi. Eram trei, a căzut o bombă lângă noi, am rămas doar eu. Dar nu mă mai mișcam, eram plin de schije. Câte să fi fost? Nu mai știu, multe. Și au venit furgoanele cu marmide pentru hrana camarazilor din batalion. Dar nu mai era cine să mănânce. Și au umplut furgoanele cu morți, camarazii mei, și deasupra ne-au pus pe noi, cei de mai aveam fir de viață”. Bătrânul își trage greu răsuflarea, a obosit. Își pipăie picioarele și arată multe locuri de la tibie la coapsă: „uite, de aici și până aici eram plin de schije. Și acum mai am din ele. Uite, și în palmă”. O gâlmă mică, tare, ce i-a colorat pielea mâinii în negru se simte pe încheietura degetului mic. Mai sus, pe podul palmei mai e una. „Atunci, când m-au operat au scos câte au putut. Au curățat carnea că, odată cu metalul, intraseră și resturi de veston, așchii de lemn....se rupseseră de pe noi și se băgaseră până la os”, oftează bătrânul. Și acum îl dor picioarele câteodată de la rănile vechi.
După spitalul de campanie, soldatul a fost transferat din spital în spital până la Caracal. Unde, pentru el, a însemnat sfârșitul războiului: „România făcuse tratat cu rușii. La spital au venit trupe sovietice. Se uitau urât la noi, ne mai ziceau câte o smucitură. Erau români, dar nu vorbeau decât rusește”. După ce s-a vindecat, Ioan Loghin a pornit spre casă. Și acum știe stațiile de tren prin care a trecut până în sat – „tare îmi era dor, nu mai puteam. Am ajuns la mama. Ea nu a știut nimic de mine de când m-am dus și până am venit”.
După război, moș Ion a trecut peste foamete, a lucrat în agricultură, pe urmă pe șantier. Apoi, s-a încropit din pensia de 1.400 de lei și din alocația copiilor. De la veterani nu avea mai mult de 200 de lei. „De doi ani, a mai crescut pensia. La mine nu mai vine nimeni. Doar de la veterani. Cu diplome. Altceva ce să mai îmi deie?”, zice ca pentru sine bătrânul în timp ce pipăie drumul către băncuța din fața porții. Acolo stă moșul zi de zi și aude satul. Tot acolo se roagă la Dumnezeu: „Când o să trec de viață, poate o să mă pomenească și pe mine. Că suntem mici și plini de păcate...”
Uitarea Oarbei
Cam la 70 de kilometri spre miazănoapte de casa lui moș Ion e bojdeuca ce se prăbușește a lui Dumitru Șomlea. Moș Toader – așa îi zicea satul – a murit acum șase ani, n-a mai apucat să vadă „mărirea Guvernului”. S-a stins cu o pensie de 250 de lei. Dumitru Șomlea a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai masacrului de la Oarba de Mureș – loc unde peste 11.000 de soldați români au fost trimiși la moarte prin ordinele unui general sovietic. România întorsese armele, iar rusul – pe motiv că nu avea încredere în Armata Română – a cerut ca ostașii să atace frontal pozițiile înalte ocupate de experimentații soldați ai Regimentului SS „Florian Geyer”. Se știe că atunci, în septembrie 1944, în zilele de după atac, „pe Mureș - râu aflat la poalele dealului unde s-a dat lupta – nu mai curgea apă, curgea sânge”.
Oarba de Mureș nu mai înseamnă decât pustiu, înconjurat de arături din care, la fiecare primăvară, răsar semne ale bătăliei: căști, grenade, resturi de arme și multe cartușe. Doar cimitirul eroilor, din vale, de lângă Iernut, mai aduce aminte de masacru. „De Înălțare nu e preot în sat. A fost duminica trecută, mai vine la Rusalii. Că așa îi cade rândul, tot la a treia duminică” - omul stă sprijinit în gardul bisericuței cocoțate pe deal, în marginea satului. Dă din umeri când vine vorba de cinstirea celor căzuți: „Ce să le faci? Dacă nici preoții nu mai vin...”..
În sat, de Ziua Eroilor, nu s-a auzit deloc vreun pomelnic, nu le-a dus nimeni gândul. Doar un localnic și-a făcut singur „moment de recunoștință pentru cei duși”. Cu un „Tatăl nostru”, omul a desfășurat tricolorul pus pe un acaret, de-i fusese încâlcit de vânt. În liniștea grea a satului nu se aud nici clopot și nici cântare. Doar o cioară croncăne peste câmpul care, acum 78 de ani, era plin de morți.
În cimitirul eroilor din Sfântu Gheorghe, însă, e pregătire mare, semn de oficiali. Trei inși așteaptă prin curățenia abia făcută. Mormintele eroilor sunt primenite, fiecare are câte o floare sădită regulamentar, în drept, fiecare poartă panglică tricoloră. Candelele sunt gata pregătite pentru a fi aprinse. Nu a sosit momentul, eroii de sub morminte așteaptă, aliniați, sosirea delegației. „În rest, mamă, nu-i nimeni pe aici. Mai vin de la veterani, câteodată. Dar așa, cu alai și flori noi-nouțe doar la sărbătoarea asta”, zice o femeie cu frica edilului și a preotului. Dispare repede sub oblonul porții, lasă drumul nesupravegheat. În iarnă, de 1 Decembrie, cimitirul purta semn de beție: cioburi și aluminiu de bere îndesat în țeava tunului-mitralieră de campanie.
La o zvârlitură de mortier de Oarba de Mureș, la Dileul Vechi, Ziua Eroilor e sărbătorită altfel: cimitirul eroilor are lacătul pus pe poartă. „Încă nu e doișpe, că atunci vin primarul și cu popa să facă slujbă de Înălțare”, zice un vecin. Pe peticul de pământ din buza satului au fost îngropați soldați români, cei de au trecut primii Mureșul. Puse peste gropi comune, crucile sunt vechi, dalele dimprejur sunt proaspăt vopsite, iar tabla ce anunță că locul este un cimitir e mâncată de rugină. „Glorie eternă eroilor noștri. Cimitirul Dileul Vechi”, scrie urât pe cenușiul „panoului”. Pe după poarta zăvorâtă cu lacăt vechi se simte liniștea tristă.
Interviu veteran
Valea Uzului și Valea Prahovei – lumină de bliț și de felinar de stradă
Cam în aceeași vreme cu tăcerea din cimitirele Oarbei de Mureș, la Valea Uzului, în partea cealaltă a țării, sumedenie de drapele fâlfâiau în sunet de muzică patriotică printre crucile eroilor români căzuți aici în ambele războaie mondiale. Unii au venit să dea bine politic, pentru camera de televiziune: cimitirul e încă subiect de scandal. Au pus coroane de flori și au aprins candele în lumina blițurilor. Au plecat, pe urmă, repede. Alții au venit de gură cască – „să vedem și noi, că a mai fost cu bătaie”. Mulți n-au știut de ce au venit, au fost aduși.
La Valea Uzului, cimitirul în care zac soldați români și maghiari – inamici pe vremuri - e obiect de dispută cu substrat economic. Parcela se află într-un teritoriu al nimănui, între județele Harghita și Bacău. Cine pune mâna pe cimitir înșfacă și miile de hectare dimprejur. Iar terenul e ca aurul: plin de lemn. Acum ceva ani, cimitirul a fost câmp de luptă între naționaliștii români și cei maghiari, s-au pocit cu pumnii și picioarele. Rău - de curând - un judecător a decis ca palma de cruci ale românilor să fie demolată. Magistratul le-a considerat construcții neautorizate. Printre credincioșii din zona Dărmăneștiului - orașul cel mai apropiat de vale - știrea a scos din păstrare bâte și răngi: „Nu lăsăm crucile să fie doborâte. A, dacă ne opunem e dosar penal? Și ce dacă!”.
Drumul dinspre Sânmartin – comună cu etine majoritar maghiară – spre cimitirul internațional din Valea Uzului e încă rupt de vreme și de roțile camioanelor ce cară mereu lemn. Acum e însemnat și de urme multe de cauciuc de autoturism. Explicația e simplă: dinspre Harghita au venit multe dube - jandarmi, poliție, și indivizi în civili de nu le mai știi rostul. Unii fac pe credincioșii, alții stau la vedere. Unii se supără un pic când pică în cadru de fotografie. Un cameraman și un fotoreporter din „maghiarime” caută cadre cât mai proaste. Dau să-l prindă pe „Ultimu Dac”. „Ultimu, fără l, nearticulat. Mă găsiți pe Feisbuc”, zice omul. Stă în dubița sa cu număr de Prahova, nădușește în opincile peste care și-a tras șosete groase de lână. Mai are și un suman, n-a mai rezistat, l-a pus deoparte. Brâul din piele și ia înflorată sunt lucrate frumos, tradițional. Are și cușmă a la Burebista. Pe mașină, „Ultimu Dac” și-a montat panou solar. Folosește și pentru lada frigorifica, una mare, în care are bere fără alcool.
Din Moinești a venit o clasă întreagă. Îmbrăcată în port tradițional și blugi. O fată - zice că-i de 16 ani - nu are habar ce-i cu istoria crucilor de după gard. Stă în drum cu ceilalți colegi, ascultă cum au murit soldații aici, cum de românii au ținut piept austro-ungarilor și ce înseamnă „Pe aici nu se trece!”. Ascultă și profesoara și privește spre steagurile sfâșiate de vânt, la intrarea în cimitir. Acolo s-a pus masă întru pomenirea eroilor. Crucile ostașilor români poartă panglici tricolore, mai încolo crucile maghiarilor au însemne galben-albastre și steaguri secuiești. Cele ale nemților nu au nimic. Dinspre Dărmănești curg mașini. În boscheți sunt civili, la fereală, printre mormintele din fundul țintirimului, se vede albastru de jandarm.
Pe după-amiază e plin de oameni în cimitirul Valea Uzului. Mulți în port național. Bubuie a furtună, preoții încep slujba de pomenire. „Soldat Vacarașu Gheorghe”, citește preotul de pe lista lungă. „Prezent!”, se aude, tare, dinspre mulțimea de oameni în ie și cojocel, adunată lângă cruci. „Caporal Zaharia Ioan”, conțină duhovnicul – „Prezent!”, răspund copiii care țin în mâini flori roșii, galbene și albastre. Apelul continuă lung: „Soldat Munteanu Ioan”. „Prezent!”... „Soldat Tudose Niculai”. „Prezent!”... „Soldat Adeleanu Pavel”. „Prezent!”.....Camerele de filmat caută chipuri, se transmite în direct și pe rețelele de socializare. Greu, căci în pustietatea cimitirului nici semnal telefonic nu prea e.
Un lider de Frăție vorbește despre veteranii ce mai trăiesc: „Păcat! România nu mai vrea istorie. Oamenii ăștia nu mai sunt băgați în seamă. Gândiți-vă, să fi fost duși ei în școli, copii să învețe de la ei. Nu se mai dorește ca neamul ăsta să aibă istorie”. Dinspre o stație de amplificare se aude cântec vechi de ostășie: „De la Nistru mai departe, dorule....”. Se termină, iar cei șapte preoți ascultă „Treceți batalioane române Carpații”. Plouă greu, apare soarele, prilej pentru unul să spună că e semn de izbândă. Un grup de micuți în costume naționale salută: „Trăiască România!”. Lângă cruci este covor de candele, iar femei cu batice vechi împart colivă pentru sufletul morților.
Înspre București e întuneric. Pe locul bătăliilor groaznice de pe Valea Prahovei, unde sute de eroi au pierit, cimitirele sunt ca niște hăuri negre. La Predeal e întuneric, e praf lipit de ploaie pe betonul vechi al mormintelor, cimitirul eroilor din Azuga nici nu-l deslușești de beznă. Doar la Sinaia, la monumentul militarilor căzuți în Al Doilea Război Mondial, arde, trist, o candelă. Zecile de pietrele funerare sub care zac eroii se disting cumva din întuneric; sunt luminate, galben-palid, de un felinar de pe DN-ul cu gropi ce duce spre Capitală.
