Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În mijlocul țării, pe un petic de cimitir cocoțat pe un deal este un mormânt uitat. Pe placa înfiptă la căpătâi stă scris un nume care nu a fost prins niciodată în vreun discurs de paradă: Dumitru Șomlea. Supraviețuitor al masacrului de la Oarba de Mureș, eroul a murit acum cinci ani. Uitat de oficialități și cu o pensie de 250 de lei.
O ridicătură de pământ umezită de bruma rece și un mănunchi de flori de iarnă este locul de veci al ultimului erou de la Oarba de Mureș. Lângă mușuroiul tare, înalt nici de o palmă, zace între mizerie și paie un ghiveci gol. O butie de plastic se sfoiegește în mijlocul buruienilor, iar mai departe, înconjur, e doar pârloaga.
În cimitirul din Miheșul de Câmpie – un sat din Transilvania, la vreo 40 de kilometri de Târgu Mureș – mormintele răsfirate par să se scurgă spre șoseaua pavoazată cu steaguri tricolore. Într-un colț, sus, se găsește locul lui moș Toader, așa cum îi spunea satul eroului Dumitru Șomlea. Despre el cunoaște nea Ciurtin, om de i-a fost de suflet veteranului. „Când se apuca să povestească se încrețea pielea pe tine. Tulai, că rea viață a avut moșu’ ăsta. Și pentru ce?”, se pornește nea Ciurtin la poveste. Ca pentru el, privind înspre coama dealului, omul își aduce aminte despre cum și-a trăit ultimii ani eroul de la Oarba: în sărăcie. Cuminte, bun și respectat, moș Toader și-a dus ultimii ani din ce avea prin curte și din ce daruri mai primea. „De la unul ca mine, ca tine. De la militari, de la veterani, că-l mai vizitau la momente mari. Dar nu de la stat, ori oficiali”.
Până să se ducă la Dumnezeu, moș Toader a fost cu mintea brici – știa și de colcăiala de păduchi care-l acoperea în noroiul tranșeelor și de colțul de pâine cu care își ostoia foamea, la două-trei zile, cu MG-ul – mitraliera grea de companie – inamic țintă pe el. „Tăt a ținut minte. Și când se apuca să povestească tăceai. Și plângeai”. Nea Ciurtin face o pauză. Frământă un pai luat de pe mormânt. Se aude vuietul pădurii sus, pe celălalt deal: „Te uiți acolo? Gândește-te că trebuie să iei cu asalt panta aia. Cu nimic în mână decât flinta. Și de sus te seceră. Cam așa a fost și la Oarba, la masacru”.
Omul oftează și spune cum a trecut moș Toader, eroul, prin iadul de la Oarba de Mureș: „Zicea că era moarte în față, era moarte în stânga, era moarte în dreapta, era moarte în spate. Camarazii cădeau secerați. Unul, lângă moș Toader, a căzut rupt de brâu. Așa zicea moșul. Altuia i-a zburat capul. Pe Mureș nu mai curgea apă, curgea sânge”. În ochii omului de povestește acum răsare colț de lacrimă, istorisirea se oprește un pic. „...și așa îmi mai zicea moș Toader: că a căzut în asalt. Și că a apucat să își bage capul sub o manta. A lui era găurită de gloanțe, așa zicea, și îi mulțumea lui Dumnezeu că nu avea nicio zgârietură. Dar nu a mai mișcat. Căci atacul se spărsese, iar printre ei, printre românii căzuți, mișunau nemții cu automatul la șold. Și ăl căzut, de horcăia, ăl de ofta ori ăl de gemea primea glonț”.
„În noaptea asta trebuie să trimit la moarte atâţia băieţi.…”
Bătălia de la Oarba de Mureș reprezintă cea mai mare tragedie în istoria Armatei Române. Ceea ce s-a întâmplat aici în septembrie 1944 este comparat de către mulți istorici cu masacrul de la Katyn. Acolo – într-o pădure aflată în apropierea Smolensk-ului – au fost executați de către ruși între 15.000 și 25.000 militari polonezi.
La Oarba de Mureș, 11.000 de soldați români s-au prăpădit în urma unor ordine și decizii aberante luate de generalii ruși care fuseseră puși în comandă. Românii erau noii aliați ai rușilor; cu câteva săptămâni înainte, în august, se rupsese tratatul de susținere al Axei. Foștii parteneri – trupele naziste – erau acum dușmani, iar lupta pentru eliberarea Ardealului începuse.
Măcelul de la Oarba de Mureș a început în 16-17 septembrie 1944 și a durat câteva zile. În ofensivă se afla Armata a 4-a română care înainta dinspre Târnăveni spre orașul Iernut. La comandă se afla generalul rus Serghei Trofimenko. De partea cealaltă, pe poziții defensive aflate la înălțime, pe un deal dintre satele Oarba de Mureș și Sfântu Gheorghe, era Divizia 8 Cavalerie SS. Germanii erau veterani ai luptelor din est, bine antrenați, vulpi bătrâne ale frontului. Aveau în dotare armament puternic și muniție suficientă. Avuseseră timp să-și stabilească și să-și blindeze pozițiile defensive. Într-o analiză istorică militară apărută în urmă cu câțiva ani, specialiștii militari susțin: „La decizia comandantului sovietic Serghei Trofimenco, românii au fost trimiși să treacă Mureșul fără aparat logistic și în lipsa unui pod. Practic, fiecare era pe cont propriu, trecea de unul singur apele repezi ale Mureșului. Ulterior, aceștia erau nevoiți să atace pozițiile germane aflate pe dealurile abrupte. Armata Română era, la propriu, carne de tun pentru pozițiile germane.
Decizia comandantului rus a fost greu de înțeles, având în vedere că exista posibilitatea de încercuire a pozițiilor germane pe flancuri. Acesta și-a motivat ordinul prin neîncrederea pe care o avea în români (...) La Oarba de Mureș propunerile tactice ale ofițerilor români s-au lovit de refuzul de colaborare a părții sovietice. Un supraviețuitor al masacrului a mărturisit că, în momentul în care, în lacrimi, generalul Ion Dumitru a fost obligat de comandantul sovietic să ordone atacul, acesta a spus: „Uite, în noaptea asta trebuie să trimit la moarte atâţia băieţi…”.
„S-au dus ca proștii”
„S-au dus ca proștii. Nimeni nu își mai aduce aminte de ei. Și-au lăsat viața pentru nimic”. Femeia se grăbește să ajungă acasă, la acareturile care o așteaptă. E frig și nu e mașină să o care peste drumul neasfaltat. Se uită un pic peste crucile albe și la sculpturile cenușii care formează monumentul ridicat întru amintirea celor 11.000 de români trimiși în moarte aici, acum 78 de ani. Pe urmă, ia un pic seama: „Dar or fost eroi. Cine ar mai face așa ceva azi? Da nu-i păcat?”.
Cimitirul eroilor din marginea Oarbei de Mureș lucește. În soare, zeci de cioburi pâlpâie prin pietrișul rar presărat între morminte și gropi comune. Loc de șprițuială, pesemne. Locul are și urmă de îngrijire. Cineva a aprins candele pentru toți ce au fost puși în pământ aici. Pe linia de est, în direcția atacului Armatei Române, în spatele liniei de cruci ale caporalilor și sergenților răsare maldăr de gunoaie. O coroană s-a veștejit la piciorul monumentului înalt pe care scrie „Glorie eroilor români căzuți pentru patrie”. Într-o țeavă de mitralieră antiaeriană cu ștanță germană cineva a îndesat resturi de cutie de aluminiu. Coșurile de gunoi sunt cu gura în jos, parcă s-au predat.
Mai jos, prin apropiere de Iernut, lângă podul de pe Mureș – „acolo unde moș Toader povestea că se rotea în vârtej sângele flăcăilor” – pe alveolă de motel intrat în faliment unul soarbe dintr-un PET o licoare să-i țină de cald. Omul nu-i aranjat, sărăcia îl podidește printre zdrențe: „Io să nu știu ce a fost la Oarba? Mă, băiete, întreabă pe ăl de ascultă manele, pe ăl de fură de la copii și umblă în mașini luxoase. Nu pe mine. Ia ascultă aici”. Omul închide ochii, ridică mâna cu tot cu sticlă și începe: „Eroi au fost, eroi sunt încă. Și-or fi în neamul românesc. Căci rupți sunt ca din tare stâncă. Românii orișiunde cresc!”. Versurile sunt din poezia „Pui de lei”, prima strofă fiind intonată la mai toate paradele militare. După ce închină înalt, lasă să-i cadă un strop mic din pustiul PET-ului pe caldarâm: „Să fie întru amintirea lor”. Pe urmă se târăște înapoi în ceață înspre cimitirul în care zac „camarazii ăia de au murit ca să aibă cine fura acum”. Din poarta ruptă a cimitirului și până în Oarba de Mureș nu mai e drum de beton. E doar de pământ. Unul de culoarea țarinei pe care au murit cei 11.000 de români.
Când istoria se ia pe lopată
Chiar dacă puțini mai țin minte masacrul de la Oarba de Mureș, istoria se zbate să iasă la suprafață cu fiecare plug dat prin brazdă. Când discul de arătură trece peste cota 495 – un deal dintre Iernut și Oarba de Mureș vestit pentru prăpăd și mormanele de cadavre ale românilor căzuți – apar în lumină cartușe, proiectile și tot felul de resturi de armament. Unul, acum ceva timp, a dat și peste un tanc când săpa să ridice un gard prin preajmă. Linia defensivă a germanilor este un drum de tractoare, nu e niciun semn că aici au zăcut în bălți de sânge mii de români trimiși la moarte de generalii ruși.
Între brazde se vede o umbră care sare din mușuroi în mușuroi; e un bărbat din Cluj care culege istoria cu lopata: o bandă de mitralieră aici, un pumn de cartușe dincolo. Recent a dat peste un proiectil de artilerie, a chemat geniștii. Povestește despre topografia locului – este perfectă pentru masacrarea unei armate. Mai ales dacă, înainte, pisezi cu artileria grea – așa cum au făcut germanii. „Am avut norocul și onoarea să discut cu un supraviețuitor al luptei de aici. Locuia în Ogra, satul ăla de colo”, arată bărbatul spre poalele dealului unde lucesc acoperișuri – „veteranul îmi spunea că după ce a scăpat din măcel ieșea cu spatele din casă. Fiindcă dacă ar fi ieșit cu fața ar fi văzut dealul ăsta. Și nu mai putea. A fost prea mult sânge și prea multă durere. Acum, puțini mai vorbesc despre asta, de... așa ne facem noi istoria”.
Sub cota 495 se vede un pic din Oarba de Mureș. Satul a îmbătrânit, puțini mai locuiesc între bătăturile largi. Nu e apă, nu e drum, doar gaze au fost puse hăt de mult. Cei care mai trăiesc în casele răzlețe se plâng de viața grea. Despre măcel parcă nimeni nu vrea să-și mai aducă aminte. Doar unul, în mijloc de sat, are ridicat steagul tricolor la stradă. „Aici este pământ sacru! Aici a murit român pentru român. Mama îmi povestea cum moșul meu aduna și umplea în fiecare zi care de cadavre. Pe urmă le puneau în gropi comune. Nu-i poveste aia cu apa Mureșului. E adevăr! Toată lumea a văzut: era râu de sânge”. Iustin nu vrea să uite ce s-a întâmplat în localitatea lui. A lucrat câțiva ani în Italia, s-a întors la Oarba și încearcă să îi facă pe vecini să nu „lase istoria să se ducă”: „Văd că se înjură român cu român. Păi, băi, ăia s-au prăpădit ca voi să vă înjurați? Pentru ce s-au dus atâția oameni? Și de ce nimeni nu mai vorbește de ei?”
În ultimii ani, Oarba de Mureș e tot mai ruptă de lume. Când plouă ori dă zăpada, drumul rău aproape taie legătura cu civilizația. Puțini mai știu de viii din sat, darămite de amintirea celor căzuți în lupte. „Doar preotul, de fiecare slujbă, îi pomenește pe cei 11.700 de ostași de și-au dat viața aici”, mormăie, supărat, Iustin.
Decorațiile – un lux. La fel și „1 decembrie”.
„N-am crezut că voi, românii, sunteţi aşa de proşti, aşa de înguşti, ca să atacaţi aceste dealuri, să treceţi Mureşul, care acolo e repede, când aveaţi posibilitatea să atacaţi prin flanc, fie mai jos, fie mai sus. Ne era milă cum vă omoram ostaşii. Nouă ni se făcuse milă…” – este declarația unui comandant german SS care a participat la lupta de la Oarba de Mureș.
La fel de sceptic este, azi, și un general român – Gheorghe Popa, cel ce-i reprezintă pe veteranii din Mureș. Militarul poartă o supărare adâncă, Oarba a rămas în pustiul uitării. Mai rău, la „Centru” nu există nici recunoștință pentru cei ce și-au dat viața pentru patrie aici. Nici măcar sub forma vreunui petic de hârtie pe post de diplomă: „Sunt supărat pentru că unii nu-și fac datoria. Vorbim de unii din Statul Major al Apărării. Nici măcar o diplomă nu mai au cei care au luptat pentru România și si-au pierdut tinerețea și sănătatea în nămolul tranșeelor. Am propus spre decorare pe cei care au luptat. Ni s-a răspuns că e un număr limitat pentru decorații și s-a depășit plafonul. De două-trei ori ni s-a spus asta. Până am renunțat”.
Despre Dumitru Șomlea, ultimul supraviețuitor al masacrului, generalul Popa își aduce bine aminte: „Am fost de atâtea ori la el. Asociația pe care o reprezint l-a ajutat de mai multe ori. O dată am presat Consiliul Județean să-i trimită lemne să se încălzească. Altă dată, i-am dus alimente....”. Despre Oarba de Mureș, veteranul român spune că acolo este Katyn-ul românesc. Polonezii au ridicat monumente, au scris cărți, au făcut documentare. „Oarba de Mureș merită să aibă un mausoleu național. S-a încercat asta, vă demonstrez cu documente. Dar cică n-au fost bani”, zice generalul Popa.
Ziua Națională urmează să îmbrace România în parade, discursuri și chefuri. În Miheșul de Câmpie, o bucată de casă se prăbușește încet între bălăriile crescute de mult în curte. A fost casa lui Dumitru Șomlea, veteran, supraviețuitor al masacrului de la Oarba de Mureș. La câțiva kilometri de ruina din Miheș, pe un drum neasfaltat de lângă Iernut, cimitirul eroilor prinde mucegai, mizerie și resturi. O singură bandă tricoloră flutură în ceață – a unor veterani bătrâni veniți din Turda. În rest e doar uitare.
