Ritualuri de apartament

de Sidonia Silian | 12 Feb 2008 • 00:00

FLIRTUL CU OBIECTELE ● Sau despre cum să te plimbi într-un loc închis
Niciodată nu s-a putut vorbi la români despre mall ca despre un simplu complex comercial creat astfel încât să putem face cumpărături, în vreme ce consorţii şi copiii aşteaptă cuminţei într-o cafenea sau merg la un film.

Spunem "consorţi" fiindcă – să fim serioşi! – plăcerea de a merge la cumpărături aparţine eminamente femeii, numai ea este în stare să se fâţâie ore întregi în jurul unor produse, fără să creadă că timpul consumat astfel ar fi unul irosit în zadar. Face asta cu răbdarea şi extazul cu care ai vizita, de pildă, un muzeu ticsit cu tablouri celebre. De fapt, înaintând pe linia comparaţiei, am putea spune că mall-ul a fost conceput iniţial ca un muzeu pentru femei, ale cărui exponate, la o adică, s-ar fi putut şi cumpăra...

Gândit ca să seducă, mall-ul nu va oferi niciodată simple produse, în lipsa unui context care să vorbească despre ele. Faptul că te poţi plimba într-un spaţiu mare, cu vitrine ce capătă forţele magice ale fetişului pentru vizitatoarele mai nevoiaşe, climatizat, în care te îmbraci – fie vremea cât de rea – numai cât să-ţi pui în valoare silueta, cu holuri ce substituie simbolic demult răposatul "corso" explică întrucâtva noul rol al mall-ului în viaţa vizitatorilor fideli. A victimelor iremediabil momite. Socializarea precede shopping-ul. Mall-ul a devenit un ambient curtat cu aceeaşi intensitate atât de femei, cât şi de bărbaţi. E ca un pământ al făgăduinţei pe care odată ce-ai păşit, îţi dă iluzia de apartenenţă deopotrivă la traiul îmbelşugat şi la exponenţii lui. Incinta în sine conferă plus-valoare socială, ca jobul într-o multinaţională. Vizitatorii fideli se împart în două grupuri: cei care simt nevoia să-şi arate avuţia şi să şi-o pună mai bine în valoare prin contrast cu "paloarea" vestimentară a nevoiaşilor. Şi cei care aspiră la statutul celor dintâi. Un acord tacit şi reciproc satisfăcător. Primii îşi împlinesc nevoia de stimă şi recunoaştere, iar cei din urmă nevoia de apartenenţă la un grup privilegiat.

LA O CAFEA. Un experiment care să ne susţină practic revoluţionara (sic!) teză scrisă mai sus, ar fi să ne aşezăm frumuşel la o cafea la ultimul etaj, loc de pelerinaj printre cafenele şi fast-food-uri, şi să privim trecătorii când în ansamblu – ca sociologul – când centraţi pe detalii infime, ca psihologul. Apoi, cu migală, să redăm atmosfera până la cele mai mici observaţii, ca scriitorul. Şi să trecem cu tasta "delete" – ca jurnalistul – peste toate scenele banale, cu oamenii, de altfel mulţi la număr, a căror atitudine nu te face să ridici mustrător din sprâncene. Aşadar, să fim chiori faţă de gesturile care ar compune o frescă neinteresantă din pricina firescului şi să privim chiorâş, ca apoi să înregistrăm cu precizia unui seismograf, reacţiile personajelor a căror atitudine irită. Să căutăm cu lumânarea urâtul.

ZORZOANE ŞI POŞETE. Sunt opulenţi şi gălăgioşi. În dorinţa de a epata, se înzorzonează cu farafastâcuri mai ceva decât un brad de Crăciun şi ei şi ele poartă haine mulate, mai mici decât dimensiunile corpului care nu fac decât să-ţi dea voie să-i compari mai uşor cu caltaboşii bunicii. Ele lasă dâră de parfum după ele şi-şi cară genţile într-un mod nenatural, cu mâna ţinută rigid înainte, ca şi cum ar fi în ghips, ei se plimbă ţanţoşi, cu gravitatea unei statui ce scrutează cu privirea zările. Sunt caraghioşi, fiindcă au senzaţia că dă bine să fii grav. De fapt, gravitatea arborată se vrea a fi aroganţă, născută probabil dintr-o satisfacţie a prea-plinului, a surplusului financiar, numai că nici măcar asta nu le reuşeşte. Arogantul pur-sânge frecventează cercurile cu circuit închis, sunt exclusivişti în materie de apariţii publice, pe când ei înfloresc numai în mijlocul mulţimii, la promenadă. Ele se îmbracă incomod şi ţipător, ei doar ţipător, însă îşi învârtesc ostentativ cheile de la maşină pe deget, ca pe un simbol al masculinităţii. Cinic vorbind, sunt masa de manevră a creatorilor de modă, cei care poartă cu religiozitate culorile proclamate ca fiind în trend. Ca o paranteză, asta cu nuanţele în modă chiar miroase a stupizenie. De ce sezonul ăsta să mă îmbrac predominant în roşu sau verde, de exemplu, şi nu în galben sau mov? Felul în care te îmbraci ţine de estetică, de imaginaţie, de gusturile fiecăruia care nu se discută. De ce nevoia de şablonizare a nonconformismului, de nonconformism conformist? Paranteză închisă.

Preţioşi, atenţi în gesturi, îi suspectezi că suferă de "sindromul" vedetelor, mai exact, acelor vedete care trăiesc cu senzaţia că undeva, acolo, în negura anonimatului, cineva face o pasiune nebună pentru ele şi drept pentru care un nas ţinut sus întăreşte mai mult simţămintele fanului.

ÎNGERUL ŞI BESTIA. De partea cealaltă a barierei sociale, sunt cei pentru care flirtul cu produsele provoacă aceleaşi efecte ca şi cumpărătura în sine. Vânzoleala printre obiecte de dragul vânzolelii îi relaxează, le dă iluzia de bine. Vin în mall să stea ore-ntregi în faţa unui pahar cu cico şi să privească. Sunt îmbrăcaţi festiv, ca şi cum ar merge la teatru, de fapt, mall-ul pentru ei este un fel de a-ţi petrecere timpul liber. "E sâmbătă şi am ieşit să stau cu prietenii în mall" este fraza de justificare cea mai des auzită din gurile lor. La femei, semnul de primenire – grija acordată părului sau a machiajului – contrastează puternic cu vestimentaţia. Uneori se îmbracă sport, cu adidaşi, însă îşi coafează părul şi şi-l lasă îndelung aranjat pe spate. Sunt gălăgioşi din exuberanţă cei care pun stăpânire pe mesele fast-food-urilor şi uită să le mai elibereze.

Sunt complet transparenţi, traductibili, superficial vorbind sinceri până la pierderea curiozităţii, fazi, plictisitori, fără sofisticării, previzibili. Într-un cuvânt, mall-iştii, atât cei care trec prin perioada parvenitismului social, cât şi cei din grupa pierde-vară, sunt naşpa.

Cât despre noi, ăştilalţi, intelectualii făr’ de prihană şi cusur, care facem nazuri în apropierea acestor oameni (fiindcă ne deranjează largheţea cu care îşi expun defectele) şi dăm cursuri intensive despre machiaje morale până când ajungem să sfidăm condiţia umană, ce să mai scriem? Poate o spusă celebră: "Să nu pretindem prea mult să descoperim îngerul din noi, căci vom da de bestie".