Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Roşu vertical, roşu menstrual
– Maşina noastră înseamnă maşina poliţiei, de la Iaşi?, îl întreb pe Costică, aproape fără să deschid gura, nici eu nu mă aud. Dar el parcă îmi citeşte gândurile şi zice că nu, că trebuie să vină şeful de post cam pe la ora asta.
Cine-i şeful de post? O fi ăla mustăcios cu care m-am întâlnit astă-vară la staţia de pompare… Eu pescuiam în canalul de irigaţie, mai erau câţiva din sat înşiraţi cu undiţele în lungul canalului şi poliţistul ne-a luat pe rând la întrebări, nu dacă pescuiam legal, ci voia să afle dacă vreunul dintre noi, obişnuiţi ai bălţilor şi ai canalelor din lunca Prutului, ştie ceva despre furtul conductelor de aluminiu de la staţia de pompare. Nu ştiu, domnule, cine a furat conductele, dar vă pot spune unde le găsiţi: mergeţi în oricare sat din luncă şi dacă nu daţi la fiecare casă ori de conducte, ori de cazane de rachiu făcute din conducte, atunci sigur o să găsiţi dale de beton furate din canalele de irigaţii. El şi-a notat ceva în agendă, ca şi cum chiar era interesat de ce i-am spus, parcă n-ar fi văzut cu ochii lui, din stradă, că în toate satele riverane au răsărit deodată alei din dale de beton, de la uşă până în fundul grădinii, la veceu, că la mai toate casele au crescut burlane din ţevi de aluminiu, iar rachiul are, la toţi, pelicula aceea albăstrie, de la cazanul de aluminiu. Eu sigur n-am luat nici dale, nici ţevi, nici motopompe din sistemul de irigaţii. Nu de alta, dar nu le-aş fi putut transporta cu bicicleta. Cel mai bine ar fi să se orienteze, i-am spus, către sătenii cu cal şi căruţă, sugestie pe care, de altfel, am făcut-o şi în finalul anchetei mele din "Timpul”. O anchetă despre cum a fost distrus, în prima vară de după revoluţie, marele sistem de irigaţii la care brigadierii utecişti, băieţi şi fete cam de vârsta mea, au muncit ani de zile pe Şantierul Naţional al Tineretului de la Costuleni. Frumos şi subtil m-am mai prezentat atunci, aducând vorba de anchetă pe un ton liniar în timp ce schimbam râma din cârlig. Poliţistul a tresărit surprins: eu am scris ancheta aia? Ce coincidenţă! Ca sa vezi! Cică o citise cineva de sus, de la Iaşi, sau poate şi mai de sus, de la Bucureşti, şi a ajuns la el ordinul să deschidă un dosar, să vadă ce şi cum. Mi-a spus, strângându-mi mâna, că ziarul cu ancheta mea era prima piesă la dosar. În ziua aceea n-am udat juvelnicul, pluta a rămas până seara neclintită, ca niciodată, dar eu m-am întors acasă fericit.
Sigur mustăciosul e şef de post. E şi cel mai mare în grad, cel puţin plutonier. Celălalt poliţist, al patrulea, e şi cel mai tânăr dintre toţi, a venit doar de câteva luni în comună, iese din discuţie. Deci vine mustăciosul la post cu maşina lui, la o oră stabilită dinainte cu Milică şi Costică. La ora asta eu puteam să nu fiu aici, dacă aş fi venit singur, mai târziu, cum mi-au dat de ales Milică şi Costică, sau dacă nici nu mai veneam. Înseamnă că sosirea la post a şefului n-are nicio legătură cu mine.
Aştept cu nerăbdare să-l aud pe Milică, din stradă, anunţând că vine maşina lor. Adică a şefului de post. Atunci farsa se va termina. Fără îndoială, cumătrul şi Costică nu-şi permit să joace teatru de faţă cu comandantul lor. Mustăciosul sigur mă simpatizează pentru ancheta aia din "Timpul”, poate chiar le va trage o săpuneală subordonaţilor când va afla ce mi-au făcut, dar eu n-aş vrea asta, chiar o să-l rog să nu le spună nimic, să nu le facă nimic, fiindcă sunt amândoi nişte tipi simpatici, au făcut şi ei o şotie nevinovată… că dacă n-ar mai glumi omul…
Gândul ăsta mă împrospătează. Mă ridic şi dau să ies din birou, spun că mă duc să stau cu Milică afară, la aer, până vine maşina. Mai stau să vorbesc şi cu şeful de post, dacă tot am venit până aici, apoi plec acasă. Poliţistul sare înaintea mea şi se pune cu spatele în uşă. Pune mâna dreaptă pe clanţă. Îmi pune palma stângă în piept. Nu violent, dar ferm. Nu mă împinge, dar nu mă lasă să înaintez. Înţeleg din privirea lui că nu e o glumă. Îmi spune şi pe gură, rar, cu voce sigură:
– Am primit ordin să te reţin. Nu te supăra pe mine, eu execut un ordin. Nu pot să te las să pleci de aici până nu vine şeful de post. Când vine el, hotărăşte el. Până atunci, stai aici. Nu te-am legat, nu te-am închis în camera de deţinere, m-am purtat omeneşte cu tine.
– Cum să mă reţii? De ce? Ce am făcut?
– Aşa e ordinul.
Mă aşez la loc pe scaun şi îmi aplec fruntea spre biroul cu faţă de masă roşie. Asfinţitul aruncă în toată camera, prin fereastra cu zăbrele, o lumină sângerie. Acolo, pe deal, pe unde cerul scapă sânge, e satul Roşu. Da, da, da… parcă Roşu îl cheamă pe Costică… Mâinile mi-s roşii. Îmi aud sângele izbind în tâmple. Totul e roşu. Roşu. Roşu vesperal. Roşu vertical. Roşu menstrual. Pe birou e un chipiu vechi, de miliţian, cu dungă roşie. Cu stema comunistă în frunte. Cu steaua roşie. Recit în gând: "Steaua mea a fost roşie totdeauna,/ Roşie va fi cât stelele vor fi./ Oamenii au atins cu degetul luna,/ Cu tălpile o vor atinge-ntr-o zi”. Fi-ţi-ar talentul al dracului, Zaharia Stancu! Futu-te-n călimară… Azi e ziua Partidului Comunist. 8 Mai 1992. Pun 1992 sus, 1921 jos, trag linie şi socotesc în gând. Se fac fix 71 de ani de la înfiinţarea pecereului. Azi, de ziua Partidului, cineva a dat un ordin să fiu ţinut închis, învăluit în roşu, la postul de poliţie. Mă smulg violent din roşu, din ameţeală.
– Cum naiba să fiu reţinut cu un ordin?, răbufnesc, întorcându-mă brusc spre Costică. E o glumă, nu? O neînţelegere. Şi dau să mă ridic, ca să pot gesticula în voie, dar sergentul major face o săritură până lângă mine şi de data asta mă apasă cu putere în scaun, îmi spune că nu e deloc o glumă, e un ordin, trece la un ton tăios şi îmi vorbeşte cu domnule. Dacă nu ne liniştim, noi, domnul, el poate să ne pună cătuşe, să ne încuie în camera de deţinere, conform regulamentului, să ne ţină acolo până vom fi predaţi organului de la Iaşi, el nu doreşte să aibă probleme cu noi, adică cu mine. Ne roagă!
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (1), Paişpe (2)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
