Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acum, când dependenţa de hidrocarburile Rusiei dă mari bătăi de cap Europei, ţărilor Uniunii Europene în special, este interesant și util de deslușit situația acestor rezerve strategice de hidrocarburi.
Are România acces total la gazele și petrolul din platforma continentală a Mării Negre, poate exploata integral aceste zăcăminte? Ce-ar însemna o administrare coerentă a acestor resurse pentru noi? Care era cadrul problemei în perioada 1968-1989, când în România a fost creată această industrie-cheie în economia unui stat? La toate aceste semne de întrebare ne-a răspuns chiar cercetătorul Petre Opriș, istoric specializat în acest domeniu sensibil: „Volumul pe care l-ați menționat are la bază o acumulare de informaţii în jurul unui pilon central: spionajul. În primul rând, m-am gândit la domeniul militar şi, pornind de aici, am ajuns la infiltrarea la vârful conducerii statului român şi în structurile militare şi economice ale acestuia a unor persoane care acţionau sub steag străin”.
Intelectuali de stânga progresiști
Începem așadar cu perioada comunismului românesc. „Trebuie să înțelegem exact despre ce este vorba, nu? Revenind la spionaj... În acest scop a fost folosit, ca paravan, internaţionalismul proletar, iar obiectivul general urmărit era distrugerea ordinii internaţionale existente printr-o revoluţie mondială răspândită în afara graniţelor imperiale ruseşti. Acest obiectiv se poate observa şi astăzi în acţiunile conducăto
ilor politici şi militari de la Kremlin, însă aceştia nu utilizează ca vector de imagine componenta comunistă concepută de Vladimir Ilici Lenin pentru a subjuga popoarele din Europa unei Rusii care ar fi trebuit să înceapă - în viziunea acestui popor - la Vladivostok şi să se termine la Oceanul Atlantic, pe plajele de la Dunkerque”. Dar? „Mulți intelectuali de stânga din Occident, care în perioada Războiului Rece erau mai pudici, nu au acceptat asocierea lor cu lupta de clasă propagată de comunişti pe toate căile. Dornici să se delimiteze de cei care sprijineau de fapt obiectivele urmărite de autorităţile sovietice, intelectualii respectivi s-au autointitulat progresişti şi au îmbrăţişat ideea existenţei unei Europe politice de la Atlantic la Urali”.
O datorie de 18.146.402 dolari
Istoricul Petre Opriș are din nou cuvântul: „Ideea acestui tip de Europă a fost atribuită generalului Charles de Gaulle, cel aflat în perioada 1 iunie 1958 - 8 ianuarie 1959 în fruntea guvernului Republicii Franceze. Am amintit despre eroul Franţei Libere deoarece exact în perioada în care el a îndeplinit din nou funcţia de prim-ministru, la Bucureşti şi la Paris se desfăşurau negocieri în scopul reglementării unor probleme economico-financiare existente în relaţiile dintre Franţa şi România”. Despre ce anume este vorba? „În conformitate cu documentul semnat la 9 februarie 1959 de Radu Mănescu şi Jean Deciry, până la 31 martie 1959 România trebuia să plătească 18.146.402 dolari sub forma unei indemnizaţii globale, forfetare şi definitive - pentru despăgubirea statului francez şi a persoanelor fizice cu cetăţenie franceză care au fost afectate de naţionalizările, exproprierile, rechiziţiile şi măsurile restrictive impuse de autorităţile comuniste de la Bucureşti la sfârşitul anilor ’40 pe teritoriul României, precum şi pentru rezolvarea altor litigii financiare dintre cele două state”. Așa, și?
Țiței din U.R.S.S. pentru Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și R.D. Germană
„Achitarea indemnizaţiei respective - ne-a explicat cercetătorul Petre Opriș - a permis autorităţilor comuniste de la Bucureşti să vândă pe piaţa franceză cantităţi mari de produse petrolifere şi, cu banii obţinuţi, să achiziţioneze echipamente industriale şi alte produse franceze necesare economiei româneşti. În paralel, autorităţile de la Moscova aveau planurile lor...”. Ca de fiecare dată în istorie, nu? „Astfel, la 29 mai 1959, agenţia sovietică de presă TASS a emis un comunicat cu următorul conţinut: «Potrivit hotărârii adoptate de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc se va construi o conductă principală de ţiţei prin care U.R.S.S. va livra ţiţei Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi R.D. Germane. Specialiştii sovietici au elaborat schema generală a acestei conducte principale, care va avea o lungime de peste 4.000 km începând din regiunea exploatărilor petroliere din bazinul fluviului Volga”. Subiectul devine fierbinte: „Conducta avea să străbată aproape întreg teritoriul părţii europene a R.S.F.S.R. (în prezent, Federaţia Rusă), iar în R.S.S. Bielorusă (în prezent, Belarus) avea să se bifurce: ramura de nord avea să transporte ţiţeiul în Polonia şi R.D. Germană, iar cea de sud, în Ungaria şi Cehoslovacia”.
Citește pe Antena3.ro
Conducta „Prietenia”
Mai departe: „Construcţia conductei a început în anii următori. Potrivit calculelor oamenilor de ştiinţă şi economiştilor, prin această conductă gigantică se putea transporta ţiţei brut într-o cantitate care să satisfacă complet nevoile Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei şi R.D. Germane. Gazul obţinut prin rafinarea ţiţeiului avea să fie folosit ca materie primă de bază pentru dezvoltarea industriei chimice în aceste state”. Cine a plătit pentru această uriașă întreprindere? Locotenent-colonelul (r.) dr. Petre Opriș este la post: „Construirea conductei s-a realizat pe bază de reciprocitate. U.R.S.S. a acordat ajutor tehnic la cererea ţărilor care au participat la acțiune. Specialiştii sovietici au oferit consultaţii la proiectarea şi construirea unor sectoare ale conductei de ţiţei pe teritoriul fiecărui stat. De asemenea, Uniunea Sovietică a pus la dispoziţia ţărilor implicate utilaje şi maşini sub formă de închiriere”. În continuare: „Primul sector al conductei botezate «Prietenia» a fost inaugurat la Bratislava de preşedintele Republicii Socialiste Cehoslovacia, Antonín Novotný, la 22 februarie 1962. Sectorul ungar a fost pus în funcţiune în luna septembrie 1962 şi inaugurarea sa a avut loc la Szony, în dimineaţa zilei de 13 octombrie 1962. Ambele sectoare au fost finalizate înainte de termenul stabilit de proiectanţi şi constructori”.
De ce am fost dați deoparte
Dar noi? Chiar n-am fost luați în seamă? „România nu a fost inclusă în acel proiect energetic sovietic deoarece în 1959 liderii celorlalte state membre ale C.A.E.R. aveau o idee generală despre resursele importante de petrol şi de gaz metan aflate la dispoziţia autorităţilor de la Bucureşti”. Cu alte cuvinte, românii dispuneau de propriile resurse! „Mai mult decât atât, la mijlocul anilor ’50 a fost iniţiat un proiect de colaborare economică între România, R.D.G., Polonia şi Cehoslovacia pentru construirea la Chişcani a unui combinat de fabricare a celulozei şi hârtiei - în care urma să fie valorificat stuful care se recolta în Lunca şi Delta Dunării”. Care era, de fapt, schema comercială? „În schimbul ajutorului respectiv, autorităţile de la Bucureşti au discutat cu fiecare parte implicată în proiect despre modalitatea de achitare a bunurilor şi serviciilor oferite pentru acel combinat. De exemplu, în cazul Cehoslovaciei, autorităţile române au fost de acord să livreze energie electrică obţinută la termocentrala de la Iernut, alimentată cu gaz metan provenit din Podişul Transilvaniei. La rândul lor, liderii politici polonezi şi est-germani au dorit să primească petrol brut din România, pe care să îl prelucreze în ţările lor, aşa cum se stabilise în cazul petrolului livrat de sovietici prin conducta «Prietenia»”.
Puterea de altădată
Părea că România era de fapt folosită, stoarsă, păcălită... „Autorităţile de la Bucureşti au fost reticente la solicitările formulate de mai mulţi lideri ai unor ţări membre ale C.A.E.R. în domeniul energiei şi al resurselor de hidrocarburi. Situaţia a fost explicată de Alexandru Bârlădeanu la 12 decembrie 1962 astfel: «Ungurii şi ceilalţi nu cer să cumpere la preţ mondial (petrol din U.R.S.S. - nota P. Opriş). Preţurile mondiale sunt mai scumpe decât cel pe care îl cer sovieticii şi cu care le-au vândut ţiţei, mai scumpe decât vindem noi produsele petroliere pe piaţa capitalistă. Noi, ca să pătrundem pe piaţa mondială, facem un efort şi vindem mai ieftin. Ei, cehii şi ungurii, se leagă de această vânzare, pe care noi n-o facem în cantităţi mari, și cer să le vindem şi lor la acelaşi preţ mic. Le-am spus că este o situaţie deosebită. Să încerce şi ei să pătrundă pe piață şi să-și vândă maşinile la preţul mondial, mare adică. N-ar reuși. Așa și noi, nu putem să vindem produsele noastre la orice preț”. Este interesant de subliniat faptul că produsele petroliere la care se referea Alexandru Bârlădeanu ajungeau inclusiv în Franţa, în perioada în care aceasta era condusă de generalul Charles de Gaulle. Altfel spus, România avea atunci puterea de a comercializa hidrocarburi.
Strategia rusă a dependenței energetice europene
Astăzi, ca și ieri, jocurile mari în domeniul energiei le făcea însă „Maica Rusie”. Autorităţile de la Moscova puteau să influenţeze politica pe continentul european cu ajutorul livrărilor proprii de petrol. „În zilele noastre - atrage atenția Petre Opriș -, mulţi politicieni, analişti şi ziarişti critică dur diferite guverne din Europa care cumpără în continuare petrol şi gaze din Federaţia Rusă, fără să ţină cont de faptul că încă din anii ’60 a funcţionat un sistem politic şi economic (creat în mod special de sovietici) pentru a asigura, pe de-o parte, o sursă mai ieftină de materii prime energetice pentru ţările europene comunizate cu forţa de Armata Roşie, iar pe de altă parte, pentru a genera un flux de produse finite europene destinate pieţei Uniunii Sovietice”. În concluzie, rușii au gândit și au pregătit încă din acei ani această dependență sufocantă a țărilor europene de gazele și petrolul controlate de Moscova.
16 firme cucuiete, bătaie pe petrolul românesc din Marea Neagră
Dar ce ne poate dezvălui istoricul Petre Opriș despre petrolul românesc aflat sub platoul continental al Mării Neagre? „În vara anului 1973 s-au desfăşurat tratative preliminare cu 16 companii petroliere în scopul descoperirii şi exploatării resurselor româneşti de hidrocarburi din Marea Neagră. Firmele implicate în acele discuţii au fost următoarele: Gulf Oil Corporation, Marathon International Oil Company, South East Asia Oil Gas Co and Associates, Shell International Petroleum Company Ltd, Texas Pacific Oil Company, American Oil Company (AMOCO) - Standard Oil Company (Indiana), Esso Exploration Inc, Cities Service International, Zapata Corporation, Whitestone International (toate din S.U.A.), Koyo International (Japonia), British Petroleum (Marea Britanie), Saga Petroleum A.S. (Norvegia), Société Nationale des Pétroles d’Aquitaine (Franţa), Canadian Industrial Gas and Oil (Canada) şi DEMINEX (Republica Federală Germania)”. Impresionant!
Firimituri pentru România
„Trei dintre firmele cu care reprezentanţii români au purtat discuţii (Gulf Oil Corporation, DEMINEX, Saga Petroleum A.S.) - continuă expunerea lui Petre Opriș - au propus cote de împărţire a producţiei «similare celor practicate în Indonezia, în contractele încheiate până în 1970»”. Ce însemnau, concret, aceste cote? Petre Opriș, din nou: „40%-50% vizau recuperarea investiţiilor şi a cheltuielilor de extracţie - toate suportate de firmele străine -, 10-20% (pe timp de 10-20 ani) le reveneau tot străinilor, pentru compensarea riscului şi a dobânzilor la credite”. Practic, România s-ar fi ales cu niște firimituri! Ce-au decis comuniștii noștri? Să meargă pe propriul drum! Dovadă mărturia cercetătorului Petre Opriș: „Costurile lucrărilor româneşti de prospecţiuni seismice efectuate până la sfârşitul anului 1973 pentru descoperirea unor condiţii structurale favorabile acumulărilor de petrol, precum şi cele necesare pentru sondele de cercetare, au fost estimate de autorităţi la circa 25 de milioane de dolari. După încheierea fără succes a negocierilor cu cele trei firme străine, a urmat lansarea la apă, la Galaţi, a primei platforme româneşti de foraj petrolier marin (9 noiembrie 1975)”. Fabulos!
Operațiunea „Gloria”
Ambițiile românilor în vederea exploatărilor de țiței în Marea Neagră fără a depinde de sprijin occidental au prins contur rapid: „Denumită «Gloria», platforma românească de foraj petrolier marin a fost transportată în luna mai 1976 pe Dunăre şi apoi pe mare, până la Constanţa. Operaţiunile desfăşurate la dana 34 din portul constănțean au avut ca scop sudarea restului de tronsoane ale picioarelor platformei şi, la 16 septembrie 1976, a început activitatea de foraj la o distanţă de 72 de mile marine în largul Mării Negre şi la o adâncime a apei de 84 de metri”, ne-a mai explicat istoricul Petre Opriș. Aventura exploatării petrolului din Marea Neagră începuse. La început, timid, pentru că primele două foraje de explorare au fost sterile din punct de vedere economic.
Lovitura câștigătoarea de pe Razelm
Apoi, platforma Gloria a fost amplasată în dreptul lacului Razelm, la 80 km distanță de Constanța. În toamna anului 1979 aici a fost descoperit primul zăcământ de țiței. România dăduse lovitura. În anii următori, după ce autoritățile de la București au contractat o firmă americană pentru livrarea unor senzori capabili să detecteze zăcămintele de hidrocarburi, industria exploatării țițeiului din platforma continentală a Mării Negre a explodat. Pe șantierul naval de la Galați au fost construite instalațiile de foraj Orizont, Prometeu, Atlas, Jupiter și Saturn, iar la 7 mai 1987 a avut loc prima extracție de petrol dintr-un zăcământ românesc aflat în Marea Neagră
10 milioane de barili de țiței pe an
Care este situația actuală a exploatării rezervelor de țiței din Marea Neagră? „În cursul anului 2008, de pildă, S.C. Petromar Constanța redusese extracția de petrol din blocul Histria - care cuprindea zăcămintele Lebăda Est, Lebăda Vest, Sinoe și Pescăruș - de la 1.500 de tone pe zi (în perioada 1997-1998) la puțin peste 800 de tone pe zi ca urmare a epuizării resurselor existente în acele zone. În schimb, în aceleași locuri a crescut cantitatea de gaze naturale extrasă, iar până în decembrie 2008 Petromar începea activitatea de exploatare la Gura Portiței, la blocul de petrol Neptun”, a mai precizat istoricul Petre Opriș. Ultimele observații: „Specialiștii estimau că puteau fi produse zilnic 1.000-1.200 de tone de petrol, fapt ce ar fi permis menținerea unei producții anuale de peste 10 milioane de barili de țiței”. Concluzia? România, exact ca în anii ’60 - când U.R.S.S. a exclus-o din planul economic „Prietenia” -, își poate purta singură de „grijile energetice”.
9 noiembrie 1975 e data la care România a lansat la apă, la Galaţi, prima platformă proprie de foraj petrolier marin
25 de milioane de dolari a fost, la sfârșitul anilor ’70, suma necesară prospecțiunilor pentru depistarea zăcămintelor de țiței din Marea Neagră
7 mai 1987 este data la care a avut loc prima extracție de petrol dintr-un zăcământ românesc aflat în platforma continentală a Mării Negre
România, exact ca în anii ’60 - când U.R.S.S. a exclus-o din planul economic „Prietenia” -, își poate purta singură de „grijile energetice”
Zăcămintele de hidrocarburi din Marea Neagră sunt atât de promițătoare, încât ar putea face din România o nouă Norvegie. Depinde de noi ce facem cu aceste zăcăminte, ca ele să fie ori o bonanza, ori o fata morgana
