Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 1 Decembrie 1918 s-a născut România Mare. Visul cel mai de seamă al românilor. Multe jertfe şi multe suferinţe au fost până la ziua cea mare.
Anul acesta am ales să nu mai povestim ce s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918 şi înainte de această zi. Este, poate, cea mai mare victorie a poporului român, nu încape loc de plictiseală. Am căutat, însă, să vorbim despre Ţară prin ochii şi inima unui personaj cheie în acest Vis - înainte de înfăptuirea lui şi după: Regina Maria a României.
De Ziua Naţională, oricât de greu ne-ar fi să ducem vremurile acestea, trebuie să vorbim din inimă, cu dragoste despre Patrie.
Regina Maria în cartea sa “Ţara mea” ne ţine cea mai mare lecţie de patriotism. Ne-a arătat une trăim: în cea mai frumoasă Ţară de pe pământ care are cei mai viteji şi frumoşi oameni. România. (Carmen Anghel)
____________________________________
Ţara aceasta e mică, e nouă, dar e o ţară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca şi altora să li fie dragă; de aceia ascultaţi câteva cuvinte despre dânsa. Ingăduiţi-mă să zugrăvesc câteva icoane, să fac câteva schiţe aşa cum le-am văzut cu ochii întâiu, apoi cu inima.
(…) N-am să mă apuc a povesti de aşezămintele ţerii mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alţii au făcut aceasta cu mai multă pricepere decât aş fi putut. Îmi trebuie numai să vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de ţăranii şi ostaşii ei, de lucruri care m-au făcut să iubesc ţara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei.
(…) Când am văzut întâiu un sat românesc, cu colibele-i mărunte ascunse între pomi, singurele colţuri verzi pe nemărgenitele câmpii, abia de puteam crede că familii întregi pot locui în case aşa de mici. Păreau casele pe care le schiţam în copilărie, cu o uşă la mijloc, o ferestruică de amândouă părţile şi fum mergând undeva în rotocoale din coperişul buhos. (...) Seara femeile stau torcând din furcă pe praguri, pe când turmele vin spre casă tropotind moale prin praf şi dulăii latră furios, umplând de zarva lor tot văzduhul.
România nu e o ţară de colori tari. E o ciudată unitate în zările-i largi, în drumurile-i prăfoase, în ţeranii ei îmbrăcaţi în alb, în carăle ei aspre de lemn. Până şi boii şi caii par a se fi contopit în cenuşiu sau în coloare murgă, aşa încât să se facă una cu acel soiu de visătoare negură ce zace asupra tuturor lucrurilor.
Numai apusurile prefac toate acestei nuanţe de umbră într'o neaşteptată minune de coloare, revărsând asupra pământulul şi cerurilor valuri de aur minunat. (...)
Cu totul altfel decât satele de la câmp sunt cele din munte.
Căsuţele sunt mai puţin sărăcăcioase. (…) Mai bogate şi mai felurite sunt veşmintele ţeranilor; colorile sunt mai vii, şi adesea o grădiniţă plină de flori încunjură casa. Toamna e vremea potrivită ca să cercetezi aceste sate din muncele; toamna, când copacii sunt o înflăcărată strălucire! Când anul ce trage de moarte aruncă o ultimă sforţare de frumuseţă înnainte să-l învingă frigul şi zăpada.
(…) Biserica se află 'n de obşte în mijlocul satului; acolo Doamna trebuie sa-şi lase trăsura, şi, încunjurată de o mulţime iute, fericită, e dusă spre sfântul lăcaş, unde preotul o primeşte la uşă cu crucea în mână. Ori încotro se duce, mulţimea o întovărăşeşte; nu e stângăcie, nu e sfială, dar nu e nici îmbulzeală ori strivire. Ţeranii români rămân plini de demnitate; rareori ei sunt gălăgioşi în bucuria lor. (…) Am rătăcit prin sate pierdute în locuri uitate, pe şesuri fierbinţi; m'am căţărat până la umile căsuţe cuibărite laolaltă pe coaste de munţi. Am ajuns la plăcute sălaşuri mărunte ascunse între brazi uriaşi. (...)
De la început România a fost o ţară supusă năvălirilor. Un stăpân tiranic după altul şi-a pus mânile grele asupra acestui
popor; el a fost deprins a fi stăpânit, apăsat, maltratat. Rareori i-a fost îngăduit să se afirme, să-şi ridice capul, să fie neatârnat, fericit ori liber; totuşi, în ciuda luptelor şi a robiei, n-a fost un neam sortit să piară. A biruit orice asprime a sorţii, a înfruntat orice miserie, a biruit orice subjugare, şi n-a putut fi strivit până la moarte ;
dar de aici a ieşit că poporul românesc nu e vesel.
Cântecele lor sunt triste, încete dansurile lor, petrecerile lor rare ori aprinse. Rar se aud tare glasurile lor. În zilele de serbătoare îmbracă hainele cele mai vesele şi, strânşi laolaltă în praful drumului, ei dănţuiesc în grupe sau în cercuri largi, neobosiţi, ceasuri întregi; dar nici atunci nu sunt voioşi sau gălăgioşi, ci solemni şi plini de demnitate, părând a şi face cheful cumpătat, fără patimă, fără grabă.
Cântecele lor sunt plângeri îndelungi; ariile ce cântă pe fluierile lor plâng fără sfârşit aspiraţia lor şi dorul care se pare a rămânea veşnic nemulţămit, a nu cuprinde nici nădejde, nici îndeplinire. (...)
Vechile mănăstiri ale acestei teri au păstrat comori d'n trecut.
Chiar de la început, aceste colţuri răzleţe de frumuseţă m-au atras mai mult decât orice; nedescriptibil e farmecul pe care-l aruncă asupră-mi, aproape neînţeleasă desfătarea cu care-mi umplu sufletul! (…) Multe comori zac între aceste ziduri: vechi icoane, lespezi de mormânt în ruină, o catapeteasmă minunat săpată, aurită şi zugrăvită cu o neasămânată îndemânare, toate colorile fiind veştejite şi armonisate de meşterul tuturor artelor, — Timpul.
(…) Vremea secerişului arată România în toată gloria ei, acea vreme când munca omului îşi află răsplata, când, după ce pământul a dat ce poate mai mult, bărbat, femeie şi copil merg să adune bogăţia care face ţara ce este. Uneori, de fapt, e un ceas de desilusie, căci ploaia, grindina ori seceta strică adesea opera grea a omului. Uneori pământul n-a răspuns celor mai scumpe speranţe ale lui, n-a fost în stare să dea- roadă lui. (…) În oceane de aur copt stă grâul supt imensa faţă a soarelui, mândru de bogăţia lui, glorioasă speranţă îndeplinită. Şi, din această vastă câmpie de rodnicie, mâna omului e aceia care culege spicele coapte, care leagă snopii, care strânge grăunţele. An de an, a trebuit să mă minunez de răbdarea muncii omului, să mă minunez de extraordinara-i cucerire asupra pământului. (…)
Când eram tânără de tot, bătrânul Rege m-a făcut colonel onorific al unui regiment de roşiori(...) Puţine sensaţii în viaţă mi-au umplut sufletul de o emoţie aşa de adevărată ca urările îndreptate spre mine de roşiorii miei viteji. (...)
Dintr-o foarte depărtată ţară am venit eu! Dar am ştiut cum să-i iubesc şi să-i înţeleg pe ostaşi. Eram mândră să călăresc în fruntea lor; parcă aveam o convingere puternică în inima mea că aş fi în stare să-i conduc la datorie, că li-aş putea insufla curaj, ambiţie, şi că după mine şi la moarte s-ar duce... (…) Nu-mi erau dragi ostaşii miei numai în zile de parăzi şi steaguri desfăşurate-n vânt, în zile când îmi umpleau inima de mândrie şi plăcere, ci şi în zilele de întunerec şi de grea încercare, când aripa morţii flutura asupra lor şi când şi cei mai viteji ştiau ce este jertfa.
(…) Oacheşi ţerani mărunţi, cu ochii negri, nu aşa de arătoşi, nu prea bine rânduiţi la îmbrăcăminte, nu prea cocheţi; dar, iată, eu sunt sigură că nu e ţară cu mai buni oşteni decât România. Soldatul e aici neobosit, e răbdător, e credincios; el merge până cade; ţara lui, Regele lui, căpetenia lui se pot răzima pe el, siguri că nu va lipsi dela datoria lui.
(…) Nimic nu este în ţara aceasta românească pe care să nu-l fi iubit eu. Mai adânc şi decât copiii născuţi pe brazda ei m-am împărtăşit eu sufleteşte cu şesurile ei întinse, cu nesfârşitele-i drumuri, cu apusurile de soare, cu pajiştele-i umede de roua zorilor, cu pădurile-i adânci şi câmpii de grâu copt luminând ca aurul. Mi-a fost drag şi de spinul uriaş care în vreun loc sterp şi pietros întindea spre ceruri frumuseţea fără folos a ţepoaselor lui braţe. În cursul rătăcirilor mele am ajuns la locuri aşa de singure încât păreau a fi la capătul lumii, şi am stat acolo de am privit gloria ultimă a soarelui până se coborî spre odihnă, şi mi-a plăcut de singurătatea din jurul mieu. Mi-a plăcut de bolta aprinsă a cerurilor, de strania melancolie a nopţii ce cade, de mirosul rouăi ce se ridica din ierburi, de vălul prafului ce atârnă asupra lumii. Mi-au fost dragi toate, adânc şi cu adevărat dragi!
(…) Deocamdată trebuie să-mi întorc privirea de la şesuri către înălţimi, către vedeniile marilor munţi posomorâţi în umbra cărora Regele vostru de până ieri şi-a clădit cuibul. Sinaia! Numele ţi-e plin de sunetul frumuseţei, de sunetul bucuriilor şi al durerilor mai apropiate. Sinaia. Locul pe care Regele Carol I a creat, locul pe care l-a iubit şi de care era mândru, locul în care s'a săvârşit. (...)
(…) Marea, Marea! De şes, de deal, de munte, am vorbit; lăsaţi-mă să mă odihnesc o clipă pe malurile ei, ale Mării!
Ca una care am fost născută într-o insulă, Marea păstrează pentru mine o atracţie pe care nimic n-o poate întrece. Dragă-mi este orice înfăţişare a ei; cu însuşi sufletul dintr-ânsa sunt deprinsă. Pe corăbii cu pânze am plutit pe valurile ei, cu puterea aburilor am străbătut-o, am înnotat în apele Mării. Dragă îmi e plângerea ei veşnică, vuietul undelor ei pornite împotriva ţermurilor ca să se sfarme de dânsele.
(...) În zilele de mare linişte apa era albastră ca floarea de cicoare, vast câmp de azur pe care razele se sfărâmau într-o scânteietoare masă de diamant. Aşa de lung e ţermul dela Mamaia, de nu i-am ajuns niciodată la capăt; se tot întindea înaintea mea ca un nesfârşit drum de argint. (...)Fierbinţi, vântoase, pustii şi fără capăt cum sunt, şesurile Dobrogii au un farmec de melancolie pentru acei cari le cunosc bine. (…)
Dacă nu sunteţi obosiţi de rătăcirile mele de la şes la Munte, din muncele la Mare, v-aş duce puţintel colo jos, pe ţermul Dunării, acel râu mare şi nobil care este una din mândriile Ţerii.
(…) Nicio hartă precisă a acestor ape încurcate n-a rămas în mintea mea, dar o văd întreagă în icoane, cum îmi este obiceiul. Văd scânteieri iuţi ale locurilor care mi-au umplut ochii de bucurie, nesfârşite întinderi de ape, joc de lumină şi umbră. Văd linia cutărui copac stând răzleţ ca un suflet pierdut, în negură, ori o nesfârşită turmă de bivoli călcând într-un singur şir pe-o îngustă şuviţă de pământ, trupurile lor botocănoase răsfrângându-se în apa de desupt, ori văd un cal alb ce rătăceşte, păru-i răsfrângând lumina soarelui ca faţa mărgăritarului, văd atâtea mlaştini acoperite cu nuferi care-şi deschid larg stelele ca zăpada ca să se umple de vedenia bolţilor.
(…) De aceia, o ţara mea, nu te gândi niciodată care ţi-au fost încercările, nici care pot să mai fie. Prin flacără trebuie să treacă oţelul înainte de a fi o bună sabie tare. Fie-ţi nezguduită credinţa şi susţine-ţi speranţa; mai mare eşti prin suferinţile tale şi prin felul cum le ai purtat, mai vrednică eşti de biruinţă!
Sufletele eroilor noştri morţi şi-au făcut drum spre faimă; izbânda pământească n'are înţeles decât numai dacă cinstea ţării stă înnaltă ca o culme.
____________________________________
Şi ziua noastră a venit!
Zorile au răsărit, lanţurile au fost sfărâmate, norii cari întunecau soarele nostru au fost împrăştiaţi, stăpânitorii cari aruncaseră asupra noastră jugul robiei au fost bătuţi de prietenii noştri, poporul nostru, ţara noastră, speranţele noastre, idealul nostru sunt libere, libere!
(…) Trebuie să ne deprindem iarăşi să fim fericiţi noi cari am plâns cu lacrimi amare.(...) Visul nostru de aur s-a împlinit mai presus de cutezanţa nădejdilor noastre. Peste suferinţele de ieri se înalţă steaua luminoasă a viitorului nostru.
(…) Românii mei! Voi cari în sfârşit v-aţi unit, voi cari, după veacuri de aşteptare aţi îndeplinit idealul vostru sfânt, fiţi mari în ceasul bucuriei după cum aţi fost mari în ceasul încercărilor.
Viitorul este al tău poporul meu, al tău, dacă vei fi destul de tare ca să-l stăpâneşti, al tău dacă vei fi vrednic şi nu vei lăsa să treacă clipa cea mare.
Măreţ este ceasul împlinirilor, măreţ ca şi ceasul naşterii (...) te rog, poporul meu, dă-mi şi mie un loc printre cei care au întocmit o Românie mai mare şi mai bună, pentru care am luptat cu toţii împreună, în care avem o înflăcărată credinţă, Eu cu voi toţi. Noiembrie, 1918, Iaşi.
Din volumul “Gânduri şi icoane de vremea războiului”, de Maria Regina României
Citește pe Antena3.ro
