Românii încă mai pleacă urechea la zvonuri

Înainte de decembrie '89, zvonurile constituiau o sursă de informare pentru 40% dintre cetăţenii României. În prezent, proporţia persoanelor care "se iau după zvonuri" este de două ori mai mică - relevă sondajul CURS realizat în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional.

Criza politică naşte zvonuri mai abitir decât criza economico-financiară. Zvonurile influenţează evaluarea evenimentelor, a personalităţilor şi a personajelor politice. "Piaţa zvonurilor" este în prezent mai extinsă în mediul rural, comparativ cu mediul urban: pentru 29% din populaţia satelor şi pentru 18% din persoanele domiciliate în oraşe zvonurile constituie o sursă de informare.

Conform unei definiţii larg acceptate, zvonul este "o afirmaţie destinată a fi crezută, ce se raportează la actualitate, diseminată fără a fi verificată oficial" (R.H. Knapp, 1944). Aşa cum susţineau psihosociologii americani Gordon W. Allport şi Leo J. Postman în cea dintâi lucrare de analiză a acestui fenomen de comunicare vechi de când lumea (An analysis of rumor, 1946), zvonul se naşte şi trăieşte în virtutea unor interese puternice ale indivizilor implicaţi în transmiterea lui. Tocmai aceste interese cer ca zvonul să explice, să justifice şi să dea înţeles raţional aşteptărilor celor care colportează.





ZVONUL ARE LEGI...
Departe de a se desfăşura haotic, zvonul se încadrează în anumite tipare, indiferent de timp şi spaţiu. Un zvon este un zvon şi în SUA, şi în Rusia, şi în România de dinainte de decembrie '89, şi în România de azi. Doar conţinutul informaţiilor neoficiale se schimbă. Cei doi psihosociologi americani anterior menţionaţi au făcut un experiment pe 40 de grupuri de studenţi, militari şi ofiţeri de poliţie, pe baza căruia au stabilit legile zvonurilor.

Au prezentat un tablou care înfăţişa o întâmplare dramatică. Un subiect de experiment povesteşte ceea ce se vede în tablou. Sunt menţionate 20 de detalii. Apoi subiecţii de experiment repovestesc unii altora conţinutul tabloului. După mai multe retransmisii, s-a constatat o distorsiune puternică a conţinutului mesajului (primei povestiri), datorită reducţiei, accentuării şi asimilării (leveling, sharpening, and assimilation), întocmai cum se întâmplă în procesele de percepţie şi memorare. Reducerea mesajului, accenturea unor elemente de conţinut şi asimilarea evenimentelor - iată legile zvonurilor.

În experiment, ca şi în viaţa de zi cu zi, retransmisia mesajelor modifică substanţa lor. Circulând, zvonurile devin din ce în ce mai condensate, mesajele conţin tot mai puţine cuvinte, numărul detaliilor reţinute este din ce în ce mai mic. În experimentul realizat de Gordon W. Allport şi Leo J.





Postman s-a înregistrat o pierdere de aproximativ 70 la sută din detalii doar după 5-7 repovestiri. Pierderea detaliilor este mai puternică în primele repovestiri, apoi în repovestirile succesive declinul este mai slab, pentru ca în final să se stabilizeze.

ZVONUL, DINCOLO DE ADEVĂR SAU FALS
Nu faptul că informaţia transmisă de gura clevetitoare la urechea avidă de noutăţi senzaţionale este falsă reprezintă principala caracteristică a zvonului, ci faptul că circulă. După căderea guvernului Boc 2, au circulat zvonuri despre numele viitorului prim-ministru. De ce? Pentru că era în discuţie un eveniment important, iar informaţiile oficiale au fost lacunare: partidele din opoziţie declarau că în fruntea Guvernului va fi desemnat un candidat independent, Traian Băsescu a comunicat însă că va nominaliza un tehnocrat.

Ce să mai creadă "bietul român, săracul"?! În această situaţie, cei interesaţi - şi cine rămâne indiferent când se pune problema guvernării care să scoată ţara din criză?! - şi-au pus competenţele intelectuale la lucru şi au creat zvonuri.

În perspectivă sociologică, zvonul este văzut ca o activitate colectivă care îşi dobândeşte organizarea şi direcţia prin colaborarea unui număr mare de persoane, ca un proces de definire a unei situaţii care prezintă importanţă şi se caracterizează prin ambiguitate. Sociologul american de origine japoneză Tamotsu Shibutani, care a lansat această paradigmă sociologică (în lucrarea Improvised News. A Sociological Study of Rumor, 1966), a propus chiar o formulă a zvonurilor, luând în consideraţie importanţa şi ambiguitatea informaţiei.

Dar nu este suficient doar atât; intervin şi caracteristicile de personalitate ale celor care colportează, precum şi contextul social imediat. Pentru aceste considerente, am propus în lucrarea Personalitate şi societate în tranziţie. Studii de psihologie socială (1994) o formulă care ia în calcul emergenţa zvonurilor într-un context social dat (S), fiind în funcţie (f) de importanţa evenimentului (I) şi de ambiguitate (A), factori care potenţează zvonul, dar şi de anumite structuri de personalitate (P) care acţionează frenator (capacitatea critică, externalismul, tipul de personalitate, interesele ş.a.).







CINE CREDE MAI MULT ÎN ZVONURI?
Din totalul persoanelor intervievate (N = 1039) în cadrul sondajului CURS, aproximativ o cincime (mai precis, 23%) declară că, pentru ele, zvonurile constituie o sursă de informare. Indică această proporţie o situaţie critică? Greu de spus tranşant "da" sau "nu". Un lucru însă este clar: înainte de decembrie '89, patru din zece concetăţeni se informau pe canale informale (neoficiale). Astăzi, proporţia celor pentru care informaţia oficială este fie insuficientă, fie nu prezintă credibilitate s-a înjumătăţit faţă de perioada comunistă. (grafic 1)

Diferenţa este evidentă. Ce s-a întâmplat? La nivel de masă, să se fi produs transformării psihice atât de puternice încât cetăţenii României de azi au dobândit un spirit critic mai ascuţit, s-au transfomat din persoane de tip externalist (care apreciază că ceea ce se întâmplă cu ele se datorează factorilor străini de personalitatea lor) în persoane de tip internalist (care atribuie evenimentelor trăite cauze legate de propria personalitate)? Greu de crezut.



O explicaţie mai plauzibilă a faptului că astăzi numărul acelora dintre noi care iau zvonurile ca sursă de informare este de două ori mai mic decât în perioada comunistă mi se pare a fi de natură sociologică, nu psihologică. Zvonurile înfloresc acolo unde informaţia oficială este insuficientă sau nu este credibilă: nu mai trebuie demonstrat acest lucru.

De asemenea, informaţiile neoficiale de tipul zvonurilor prind viaţă când încrederea în oficialităţi este diluată sau când nu există suficientă încredere în mass-media. În prezent, aşadar, fiecare a cincea persoană apleacă urechea la zvonuri, le acordă credit, valoare de adevăr. Fără a fi verificată, informaţia este crezută şi, foarte probabil, transmisă mai departe. Conform răspunsurilor la întrebarea "În prezent, zvonurile constituie o sursă de informare pentru dvs.?", femeile investesc încredere în zvonuri într-o proporţie mai mare decât bărbaţii (55% faţă de 45%).

Alta era situaţia sub regimul comunist: acordau credit zvonurilor aproape în egală măsură bărbaţii (42%) şi femeile (39%). (grafic 2)
Tendinţa de "a se lua după zvonuri" este ceva mai puternică la persoanele vârstnice şi la persoanele care au un nivel de şcolaritate mai scăzut: cu cât forma de învăţământ absolvită este mai înaltă (învăţământ superior), cu atât este mai redusă încrederea în zvonuri.

Datele sondajului CURS arată că aproximativ o pătrime (26%) dintre absolvenţii învăţământului general dau credit zvonurilor, spre deosebire de cei cu studii superioare, din rândul cărora doar o persoană din zece (12%) se încrede în "vorbele ce zboară de la gură la ureche". (grafic 3)

Înainte de decembrie '89, dădeau crezare zvonurilor deopotrivă cei cu mai puţină carte şi cei mai şcoliţi (42%, respectiv 40%), probabil, pentru că circulau cu insistenţă zvonurile "tip pipe-dreams" izvorâte din dorinţele, visele, speranţele oamenilor, ca şi zvonurile "tip Robin Hood", în care forţele răului sunt învinse de eroul aparent neînsemnat. Astăzi, predomină zvonurile ce apar ca răspunsuri colective în situaţiile inedite. Criza politică naşte zvonuri mai abitir decât criza economico-financiară.

Despre personaje politice cu statusuri sociale înalte se afirmă sus şi tare că au comis fapte reprobabile. Adesea, astfel de zvonuri conţin cel puţin "un sâmbure de adevăr", dacă nu "adevărul gol goluţ". "Piaţa zvonurilor" este în prezent mai extinsă în mediul rural, comparativ cu mediul urban: pentru 29% din populaţia satelor şi pentru 18% din persoanele domiciliate în oraşe zvonurile constituie o sursă de informare. (grafic 4). Diferenţa este semnificativă. Densitatea reţelelor sociale din lumea ruralului ar putea explica această situaţie.

În perioada comunistă nu a existat o diferenţiere sat/oraş în ceea ce priveşte circulaţia zvonurilor (în ambele medii de rezidenţă aproximativ 40% dintre respondenţi spun că zvonurile constituiau pentru ei o sursă de informare). Din nou trebuie luat în calcul conţinutul zvonurilor. Zvonurile cu conţinut politic, predominante în trecutul comunist, au mecanisme de producere şi supravieţuire de altă natură decât zvonurile economice, nu cunosc bariera dintre sat şi oraş.

ÎNCREDEREA ÎN ZVONURI EXPLICĂ...
Psihosociologii au propus teorii explicative privind emergenţa, structura şi circulaţia zvonurilor, au încercat să găsească factorii cauzali ai circulaţiei informaţiilor pe canale informale. Din această perspectivă, zvonul apare ca o variabilă dependentă de factori de natură individuală şi socială (vârstă, sex, nivel de şcolaritate, război, criză etc.). Nu mai puţin interesantă mi se pare paradigma zvonului ca variabilă independentă, ca determinant al unor comportamente şi opinii. În sondajul CURS s-a urmărit şi acest aspect.

Concret, ne-am pus întrebarea: persoanele pentru care zvonul constituie o sursă de informare evaluează evenimentele istorice, de exemplu, prăbuşirea comunismului în România, diferit de cei ce nu apelează la informaţiile neoficiale? Iată ce a rezultat: aproape 50% dintre cei care în prezent acordă credit zvonurilor apreciază că ceea ce s-a întâmplat în decembrie '89 a fost revoluţie şi 37% că a fost lovitură de stat; persoanele care nu se iau după zvonuri consideră în proporţii egale că a fost revoluţie (41%) sau că a fost lovitură de stat (42%). (grafic 5)

Şi în ceea ce priveşte evaluarea preşedinţilor de până acum ai României apar diferenţieri între persoanele care au ca sursă de informare zvonurile şi cele pentru care, conform declaraţiei lor, zvonurile nu constituie o sursă de informare. În proporţie de 45% persoanele din prima categorie (cele ce au zvonurile ca sursă de informare) apreciază că Ion Iliescu a fost cel mai bun (potrivit) şef al statului.

Comparativ, dintre persoanele care nu au zvonurile ca sursă de informare, 39% (deci, mai puţin cu 6%) îl nominalizează pe Ion Iliescu cel mai bun (potrivit) şef al statului. Ierarhizarea foştilor preşedinţi ai României este aceeaşi (Iliescu, Băsescu, Constantinescu) şi pentru cei care zvonurile constituie o sursă de informare, dar şi pentru ceilalţi.

Diferă însă proporţiile: încrederea în zvonuri influenţează, deci, evaluarea evenimentelor şi a personajelor politice. (grafic 6) Influenţa zvonurilor asupra modului de evaluare a personajelor politice se verifică şi în cazul lui Nicolae Ceauşescu: 40% dintre persoanele care acordă credit zvonurilor sunt de părere că "cel mai mare bărbat al ţării" a făcut mai mult bine României. Dintre cei ce nu au ca sursă de informare zvonurile, o proporţie mai mică (33%) evaluează pozitiv rolul dictatorului în istoria României. (grafic 7) Fie că sunt adevărate sau false, informaţiile neverificate oficial circulă.

Emergenţa zvonurilor constituie un fenomen social normal. Anormală este proliferarea lor peste limită. În pragul celui de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, îmi exprim speranţa că noul guvern se va bucura de încrederea populaţiei, va acţiona transparent şi va reuşi să scoată România din criză. Speranţa, nu-i aşa, moare ultima.