Cum ar fi ca la "Judecata neamurilor" să vină nişte saşi să ne întrebe ce-am făcut cu civilizaţia pe care au lăsat-o în curţile noastre? O să dăm noi un răspuns bun la parabola talanţilor saxoni?
Aidoma profesorului de pian Gavrilescu, şi eu poposisem la Rotbav pentru altceva. "Venisem pentru răcoare, pentru natură...", spune şovăitor Gavrilescu, păşind în grădina neîngrijită de trandafiri, crini şi tufe de măceş, imaginată de "doctorul Eliade". Am venit la un botez, îmi spun eu dând ture bisericii fortificate din Rothbach ("Pârâul roşu").Am fost invitat la botez şi iată-mă cum adulmec scoarţa zidurilor din jurul bisericii cu turn înalt şi ceas centenar care ticăie după schema unui "meister" de departe. Mă învârt cu aparatul foto şi încerc să nu mă învinuiesc prea tare că am ieşit (oare de cât timp?) de la petrecerea cu bucate şi băuturi grele, de nici sângele nu mai curge roşu pe culoarele croşetate cu ştiinţă de Creator.
Mai trag ceva pe cardul de memorie şi îmi spun că e timpul să mă retrag spre restaurantul aflat în apropiere, să nu întind prea tare nervii gazdelor care cu siguranţă au remarcat scaunul gol de la masă şi paharul pe jumătate plin. Dau să intru, dar calea mi-e tăiată de bunicul micului suflet creştinat. "Ai fost la biserică?", mă întreabă un domn înalt şi demn, cu privirea-i iscoditoare de sub nişte sprâncene stufoase.
"Doar până la ziduri, că poarta-i închisă", răspund eu şi nu ştiu de ce am un ton defensiv. Şi nu apuc să adaug un ridicat din umeri, că domnul dispare şi reapare cu cuscrul său, un localnic şi mai înalt, osos, pe jumătate ungur. "Mergem la Erwin baci, că el are cheile de la biserică"...
Dindărătul unei case cu arhitectură tradiţională a apărut herr Erwin Schall, un bătrânel în haine "nemţeşti", sprinten pentru cei 80 de ani şi ceva. Maşina ne duce până la fortificaţiile medievale, coborâm şi drumul e deschis de bătrânul sas. Potriveşte cheile. Mai întâi poarta de la ziduri, intrăm în curte. Arunc o privire de-a lungul zidurilor interioare şi îmi aduc aminte că la alte biserici fortificate de-ale saşilor s-au păstrat şi încăperile pentru alimente, toate anexele de "supravieţuire" ridicate pentru a rezista unei invazii păgâne sau... creştine.
La Rotbav, vremurile au fost mai aspre. Dar nici autorităţile nu par impresionate de moştenirea istorică.
Avansăm până la uşa bisericii care se lasă cu greu mişcată din loc. Zidăria neconsolidată apasă pe tencuială, ne explică Schall. Uşa mârâie, mecanismul cedează. Pătrundem în incinta bisericii care s-a ţinut de partea Reformei. Nu ştiu cum să mă împart între aparatul foto şi întrebările care se nasc de-a valma. Mă ajută venerabilul chelar, cel care aici la Rothbach duce pe umeri şi povara cu blazon a "unuia dintre ultimii saşi".
"Aşa începe, ca într-un vis...". Cu colonişti saxoni, cu invazii mongole şi turceşti, cu ordine, diplome şi drepturi comerciale şi politice, cu incendii şi asedii, cu Bathory, Basta şi valahi, cu războaie şi pace şi comerţ, cu Reformă şi saşi protestanţi, cu Antonescu, Hitler şi sovietici şi deportări, cu emigraţia finală. Herr Erwin, păstrătorul cheilor, e meşter în a întoarce ceasul de la Lipsca, adus la Rotbav în 1908, an în care a fost adusă şi orga, de la Pecs. Întoarce către noi paginile locurilor marcate de voinţa şi iscusinţa strămoşilor săi.
El este dintre cei care nu au emigrat. El nu se va întoarce acasă decât pe urma părinţilor, a saşilor care au "descălecat" cu 800 de ani în urmă, la invitaţie regală. După el nu mai e nimeni. "De la nişte istorici de la Budapesta am aflat că biserica e din 1262, ridicată la 20 de ani după marea invazie mongolă. Au găsit ei nişte documente vechi într-o bibliotecă maghiară", îmi spune Erwin, fixându-mă cu un şubler virtual, încadrat de ochii albastru-gri şi arătător. Povestea-i are o cronologie personalizată, e un ghid al sufletului care mai bate între ziduri.
"Am avut noroc că m-am îmbolnăvit când m-au deportat, după Război, şi m-am întors acasă". Vorbele se prelungesc pe degetul care atinge placa de marmură cu germanii din Rotbav căzuţi pe front sau la muncile forţate sovietice.
"Un nebun a tăiat pânza Răstignirii, după 1990", răspunde nedumeririi mele, postate în spatele singurei reprezentări iconografice din biserica reformată. Ştie cine e autorul sacrilegiului, dar o sfială îl reţine să-i spună numele. Oricum, nu e singura vandalizare din biserica fără obiecte de cult "preţioase". S-au năpustit şi asupra orgii, nişte "vandalişti", dar mâinile sale au îngrijit-o, pansat-o, au vindecat-o. Şi puteam să înţeleg singur asta doar din grija cu care a descoperit-o şi a interpretat, cu o mână, câteva acorduri.
Îi mărturisesc cât iubesc zidăria, turnul şi iarba care creşte în jurul bisericii fortificate, dar nu mă simt confortabil între pereţii goi ai cultului reformat. Pare că se dă cu un pas în spate, dar doar pentru a veni către mine: "Eu zic să fim credincioşi, dar să fim şi oameni".
Feldioara
Cum vii dinspre Braşov spre Rotbav, şoseaua trece şi prin Feldioara. Marienburgul Cavalerilor Teutoni te întâmpină cu biserica fortificată (sec. XIII) precum şi cu ruinele vechii cetăţi. Unii spun că cetatea este tot fortificaţie teutonică, dar există şi păreri care o împing spre sec. al XV-lea. Oricum nu interesează pe nimeni, pentru că atunci când nu se fură din ziduri, se fac grătare în interior iar cutiile de bere se aruncă printre buruienile care te asaltă. Nepăsarea stă războinică şi la porţile bisericii evanghelice, aşteptând să dispară ultimii saşi. Frau Katarina, "omoloaga" lui herr Erwin de la Rotbav, ne-a povestit că a trebuit să taie merii din curtea bisericii pentru ca să nu-şi mai facă acolo nevoile copiii care mâncau fructele încă verzi...