Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Gândit să contrabalanseze influența și puterea Occidentului, planul, odată pus în aplicare, s-a lovit de împotrivirea majorității ucrainenilor, mai ales a celor din Vest, care au dejucat vechea strategie a rușilor de a instala la Kiev un conducător obedient Moscovei, declanșând în toamna anului 2004 „Revoluția portocalie”. Conflictul s-a întețit, în 2014 Rusia anexând Crimeea, culmea acestuia fiind atinsă la începutul acestui an, odată cu declanșarea războiului la care suntem astăzi martori cu toții.
Pentru a înțelege mizele și arhitectura intimă a războiului purtat de Putin în Ucraina nu trebuie să deslușim neapărat istoria Rusiei kievene, legendele vikingilor Rus’ ori pe cele ale kaganatelor khazare. E (poate) suficient să aprofundăm faptele consumate în ultimele două decenii la granița de est a României, într-un teritoriu supus vreme de secole tătarilor, polonezilor, lituanienilor, turcilor, apoi Moscovei/Sankt Petersburgului țariste, bolșevice etc. și asta pentru că Ucraina există ca stat liber de orice ingerințe politice masive abia din 1991, când Uniunea Sovietică s-a prăbușit. Din acel punct (unii istorici - Serghei Plokhy, de pildă - sunt de părere că momentul desprinderii Kievului de Rusia ar fi coincis cu accidentul nuclear de la Cernobîl, din aprilie 1986), Ucraina a început să-și urmeze, ușor-ușor, propria viziune politică. Una care viza, în mare, îndepărtarea de Federația Rusă și apropierea de Occident, de valorile acestuia și de structuri precum NATO și Uniunea Europeană. Dar să nu anticipăm, ci să abordăm mai bine evenimentele unui an de referință din istoria recentă a Ucrainei: 2004. În toamna acelui an, vecinii noștri urmau să-și aleagă președintele. Mandatul lui Leonid Kucima, un comunist care menținuse țara într-un echilibru precar între Est și Vest încă din 1994, se apropia de final, iar pentru funcția supremă în stat luptau doi candidați: Viktor Ianukovici și Viktor Iușcenko.
Viktor pro-Kremlin, Viktor pro-Occident
Ianukovici (premier la acea vreme), fost om de afaceri condamnat penal pentru fărădelegile comise imediat după destrămarea ordinii sovietice, se ridicase din Est, din zona industrială prorusă a Donețkului. El era candidatul pro-Kremlin, marioneta Rusiei. Celălalt Viktor, Iușcenko, fost prim-ministru și el, reprezenta orientarea Ucrainei către Vest, către desprinderea de influența rusă. Iușcenko era, de fapt, unul din oponenții principali ai lui Putin în contextul planului „SEC” și marioneta Americii - după cum credeau gulerele albe din KGB. Doar că, inițial, Kremlinul nu i-a acordat prea mare atenție acestui ucrainean cu alură de playboy, însurat cu o americancă din Chicago. Ucraina era (cum este și astăzi), așadar, o țară ruptă-n două, una sub influența Vestului, alta, sub aripa Estului. Prima își dorea accederea în NATO și UE, a doua, amorțită, miza pe continuitate, pe supunerea față de fratele mai mare din Est. Dar să facem loc și opiniei cercetătoarei Catherine Belton, autoarea unui volum remarcabil - „Oamenii lui Putin. Cum a recuperat KGB-ul Rusia și apoi a atacat Occidentul” (Editura Litera, 2021): „După destrămarea URSS, Moscova a resimțit cel mai profund, dintre toate fostele republici sovietice, pierderea Ucrainei. De ce? Ucraina era al treilea cel mai mare fost organism sovietic, după Rusia și Kazahstan. Aproape 30% din populația Ucrainei vorbea rusa ca limbă maternă, iar economia acestei vaste regiuni de la granița dintre Vest și Est fusese strâns legată de deciziile Moscovei încă din perioada de început a comunismului”.
Rețeaua
În continuare, pe urma explicațiilor evidențiate de Catherine Belton în lucrarea citată anterior: „În plus, Biroul Politic investise masiv în industrializarea Ucrainei, cândva o regiune agrară, transformând-o într-un producător important al industriei de apărare, vital pentru aprovizionarea Rusiei. Uzinele sale siderurgice fuseseră integrate cu cele ruse în economia sovietică planificată, iar fabricile sale constituiau încă furnizori-cheie pentru industria rusă a aluminiului”. Și cel mai important aspect: „Ucraina reprezenta o zonă de tranzit pentru cea mai mare parte a exporturilor strategice rusești. Nu mai puțin de 85% din exporturile de gaze naturale ale Rusiei erau transportate prin rețeaua de conducte care împânzea Ucraina - artere ale imperiului construite în timpurile sovietice. Apoi, la Marea Neagră, în Crimeea, era staționată încă o puternică bază navală ce supraveghea granița cu Europa de Vest”. Așadar, în condițiile în care Putin căuta să realizeze renașterea Rusiei imperiale, ultimul lucru de care avea nevoie era ca Ucraina să vireze spre Occident. „Dar țara era de multă vreme divizată. Polonia și Lituania controlaseră regiuni întinse din vestul Ucrainei încă de la 1686, când Rusia și Polonia împărțiseră între ele această parte a Europei, după trei decenii de război. Deși regimul sovietic pusese capăt oricăror reminiscențe, influența occidentală a rămas întipărită asupra vestului Ucrainei, iar mișcarea proeuropeană de independență a fost aici foarte puternică”, mai consemna Catherine Belton.
Otrăvirea lui Iușcenko
De remarcat că înaintea alegerilor prezidențiale din Ucraina anului 2004, mai exact în primăvară (votul avea să fie exprimat în toamnă), parlamentele ucrainean și rus ratificaseră deja crearea Spațiului Economic Comun - „SEC”. Nu mai era nevoie decât de continuitate, adică de impunerea la Kiev a unui președinte obedient planurilor Moscovei. Candidatura lui Viktor Iușcenko venea, deci, ca nuca-n perete pentru ambițiile lui Putin. Liderul rus era convins că Iușcenko, însurat cu Katerina, o americancă de origine ucraineană ce lucrase pentru Departamentul de Stat al SUA și pe care Viktor o cunoscuse în timpul unui zbor cu avionul, fusese recrutat, prin intermediul acestei femei, de CIA. Iușcenko era considerat de Kremlin, fără doar și poate, agent al serviciilor secrete americane. În consecință, trebuia înlăturat prin orice mijloace din cursa pentru președinția Ucrainei.
Citește pe Antena3.ro
Cină toxică
„Apropiindu-ne unii de alții, ne vom spori competitivitatea. Dar acest lucru este înțeles nu doar de noi, ci și de omologii noștri externi”, clama Putin în vara anului 2004, în eforturile lui de a susține candidatura marionetei Viktor Ianukovici la președinția Ucrainei. Putin nu ezita de altfel să-și expună răspicat crezurile: „Agenții vestici din interiorul și din exteriorul țărilor noastre fac tot posibilul să compromită integrarea dintre Rusia și Ucraina. „Avertismentul lui Putin - nota cercetătoarea Catherine Belton - a părut să nu aibă niciun impact. Popularitatea lui Iușcenko a continuat să crească în acel an, în ciuda trimiterii de la Kremlin la Kiev a unei armate de specialiști în comunicare/dezinformare”. Și-atunci, s-au utilizat metode de intimidare mai puțin ortodoxe. „Pe 5 septembrie 2004, la doar o zi după ce Putin susținea într-un discurs că forțe externe încercau să smulgă hălci suculente din Rusia, adversarii lui Iușcenko treceau la atac. Viktor a mers în acea seară să ia cina cu generalul Ihor Smeșko, șeful serviciului de securitate din Ucraina. A doua zi, Iușcenko s-a simțit rău, iar în zilele următoare pe față i-au apărut chisturi oribile. Medicii din Austria, unde a plecat de urgență la tratament, au concluzionat că acesta fusese otrăvit cu o dioxină extrem de puternică”, reliefa Catherine Belton.
O fraudă dovedită
Otrăvirea lui Viktor Iușcenko n-a avut efectul scontat. Campania candidatului pro-Occident a fost continuată de Iulia Timoșenko, expertă în acțiuni electorale și naționalistă ucraineană, sub sloganul portocaliu „Tak! Iușcenko” („Da! Iușcenko”). Eforturile Rusiei de a-l impune la Kiev pe Viktor Ianukovici, sluga Moscovei care articula cu greu o frază coerentă, păreau sortite eșecului. Supraviețuirea lui Iușcenko (desfigurat pe viață) după tentativa de otrăvire îl transformase pe acesta într-un erou al Ucrainei libere. După votul din noiembrie 2004, rezultatele oficiale l-au creditat însă ca învingător pe Ianukovici, fapt ce a declanșat furia oamenilor. Era limpede că alegerile fuseseră fraudate. Zeci de mii de susținători ai lui Iușcenko au ieșit atunci în stradă pe un frig teribil, ridicând corturi în principala piață a capitalei, Maidan. În câteva zile, numărul acestora a crescut la un milion! Supus acestei teribile presiuni, Ianukovici a fost nevoit să accepte repetarea alegerilor.
A vrut Putin să demisioneze?
De această dată scrutinul organizat în decembrie, sub atenta supraveghere a observatorilor interni și internaționali, s-a încheiat cu victoria detașată a lui Viktor Iușcenko. „Urmările a ceea ce avea să devină cunoscut drept «Revoluția portocalie» au fost atât de profunde, iar lovitura dată planurilor Kremlinului atât de devastatoare, încât, potrivit afirmațiilor a doi oameni apropiați lui Putin care mi s-au confesat sub protecția anonimatului în 2014, președintele Rusiei a intenționat să demisioneze”, dezvăluia Catherine Belton în biografia dedicată liderului de la Kremlin. Putin n-a renunțat însă la funcție și nici n-a bătut în retragere. Dimpotrivă! Zece ani mai târziu anexa Crimeea - fără ca Occidentul să miște un deget -, iar la începutul acestui an invada pur și simplu Ucraina. De data aceasta însă, Rusia lui Putin a întâmpinat o rezistență agresivă.
Numele „Ucraina” derivă din vechea denumire răsăriteană (slava veche) „ukraina”, termen ce înseamnă „la margine”, „zonă de graniță”. Cuvântul este derivat din litera „u” - „lângă” - și „slav krai” - „regat, ținut”.
Termenul „Ukraina” a apărut la scurt timp după invazia mongolă/tătară din secolul al XIII-lea și semnifica teritoriul aflat la periferia Rusiei medievale.
„Agenții vestici din interiorul și din exteriorul țărilor noastre fac tot posibilul să compromită integrarea dintre Rusia și Ucraina”, Vladimir Putin, în 2004
