Soldatul lui Dumnezeu

N-a fost pe front, dar a trăit războiul ca şi cum ar fi luptat cot la cot cu ostaşii. Ca preot, le-a fost alături femeilor rămase cu toate greutăţile pe umeri, a slujit pe marginea gropilor fără morţii pierduţi prin Siberia. Gheorghe Pruteanu are 101 ani.Â

Gheorghe Pruteanu n-a fost pe front, dar a trăit războiul ca şi cum ar fi luptat cot la cot cu ostaşii. Ca preot, a predicat pentru pace, dar a inţeles dorinţa ţăranilor de a cobori in tranşee şi de a lupta pentru ţara lor. Le-a fost alături femeilor rămase cu toate greutăţile pe umeri, a fost dascăl al copiilor şi a slujit pe marginea gropilor fără morţii pierduţi prin Siberia. La 101 ani işi aminteşte bine de ororile celui de-al doilea război mondial, dar şi de curajul şi eroismul celor pe care ii păstorea.

Dacă cea dintăi conflagraţie mondială i-a trimis acasă tatăl rănit, cea de-a doua i-a strivit o bucată de suflet. Era preot la Glăvăneşti, un sătuc cu vreo 300 de locuitori, azvărlit pe un deal de lăngă Podu Turcului. "Fierbea războiul, se simţea că se apropie. Unul a aflat că a inceput lupta de la tărg, unde s-a dus să văndă de-ale gurii", işi aminteşte preotul.

La inceput, glăvăneştenii nu s-au prea sinchisit, dar curănd ţăranii au schimbat sapa pe puşcă şi costumul popular pe uniforma de soldat. "Plecau bărbaţii tineri şi mai bătrăni. Se duceau cu carul cu boi către gară, la concentrare. Mergeau cu indoială in suflet, că lăsaseră acasă femeile şi copiii, că toate grijile rămăneau pe mame, dar nu fugeau de luptă. Erau plini de curaj şi inţelegeau că era o lume in frămăntare care trebuia să se schimbe şi că trebuiau să lupte dacă voiau să aibă ţara lor", a mai spus preotul.

INMORMĂNTĂRI FĂRĂ MORŢI.Ii privea pe cei care plecau spre front de pe deal şi se intreba căţi se vor mai intoarce. Aproape toţi il rugaseră să aibă grijă de familiile fără sprijin. "Satul rămăsese fără bărbaţi. Cei in putere plecaseră - şi doctorul, şi invăţătorul. Aşa că am fost şi dascăl, şi medic in timp ce aşteptam să se intoarcă acasă soţii şi taţii plecaţi departe. Veneau mereu veşti, dar se contraziceau una pe alta. Nu ştiai ce să mai crezi. Iar duminica, la slujbă, femeile mă intrebau, iar eu le incurajam. Le spuneam că Dumnezeu e mare şi că nu ne va lăsa.

" Dar după primul an de război au sosit şi veştile, veşti pe care nu le-ar fi vrut nimeni. Nevestele primeau inştiinţări că bărbaţii muriseră pe front, departe, sau că dispăruseră prin Siberia. "Atunci am inceput să facem slujbe de inmormăntare şi praznice. Se adunau femeile lăngă gropile goale, fără trupuri, dar totul decurgea de parcă ar fi fost acolo un corp neinsufleţit. Apoi urmau praznicele."

ZIUA ŞI INMORMĂNTAREA. "Era sărăcie multă, dar nevestele erau in stare să facă orice pentru ca toate să fie după datină. Multe sperau că aşa or să păcălească moartea şi că, poate, veştile despre cei pierduţi pe front nu se vor adeveri, iar bărbaţii se vor intoarce vii acasă", işi aminteşte preotul. Dar niciodată nu s-a intămplat aşa ceva, cel puţin nu in micul sat in care mai rămăseseră doar vreo o sută şi ceva de suflete.

In acei ani n-a fost nici o nuntă, iar botezurile se puteau număra pe degetele de la măini. In unele zile făcea şi căte patru-cinci slujbe de inmormăntare, apoi era o perioadă de linişte. "Sufletul imi era plin de grijă şi mă durea suferinţa celorlalţi. Simţeam pur şi simplu cum aşteptarea şi teama ii măcinau pe cei din jur. Făceam slujbe zilnice pentru a se intoarce şi pentru lumina morţilor."

MINUNI DIN CREDINŢĂ. Preotul spune că s-au intămplat şi minuni, probabil datorită rugăciunilor infocate. "O femeie, căreia ii plecaseră pe front soţul şi cei trei fii, cel mai mic de doar 18 ani, i-a visat intr-o noapte pe toţi patru. A visat că-i spuneau că se intorc acasă, că bărbatul şi mezinul sunt răniţi, că se vor face bine, dar că trebuie să dea de pomană. A venit la biserică inainte de a se crăpa de zi şi m-a rugat in genunchi să fac o slujbă. A adus de acasă două găini, că atăta avea, şi viţelul. Le-a dus unei femei necăjite, cu trei fete, toate bolnave de plămăni. Inainte de a se insera, că era aşa, mai pe toamnă, i-au venit soţul şi băieţii. Bărbatului ii lipsea piciorul drept, iar mezinul mergea şchiop."

EROISM DE CODANĂ. Spre sfărşitul războiului, o fată din Glăvăneşti, abia trecută de 16 ani, se săturase să-şi aştepte alesul care plecase pe front de mai bine de un an. Tatăl era şi el dus la război, mama ii murise, şi ea rămăsese să aibă grijă de fratele mai mic. "Nu ştiu de unde auzise de copii de trupă, că pe la noi nu treceau nici tancuri, nici soldaţi, şi nici măcar avioane nu vedeam. Tot spunea că o să-şi ia haine ostăşeşti şi o să se ducă şi ea să lupte. N-o credea nimeni, ni se părea un fel de bravadă.

" Dar intr-o dimineaţă codana n-a mai fost de găsit. Dispăruse de acasă peste noapte. Au căutat-o in tot satul, s-au găndit la vreo nenorocire… "Intr-o duminică, la tărg, am aflat că fata intrebase pe acolo incotro s-o ia s-ajungă la război. Dusă a fost pentru un an. Apoi, cănd luptele s-au sfărşit, un soldat l-a adus acasă pe fratele ei mai mic. Atunci am aflat că fata chiar ajunsese pe linia frontului şi că toţi au luat-o drept un ostaş foarte tănăr, căruia nici nu-i mijise mustaţa. L-au protejat soldaţii căt au putut, dar a fost ucis de un glonţ răzleţ. Atunci au descoperit că de fapt era fată."

FEMEILE RĂZBOINICE. Anii de război au fost grei, atăt din cauza lipsurilor, căt şi a aşteptării celor plecaţi pe front. Au fost ani fără nici o bucurie, ani in care sufletele au fost mai pustiite decăt trupurile. Dar intr-o zi a venit şi vestea pe care o aşteptau cu toţii:s-a sfărşit războiul. "A fost o bucurie ce nu se poate descrie in cuvinte, era ca un vis in care intraserăm toţi. Plăngeau femeile in drum, veneau oameni din sate vecine, parcă eram cu toţii fraţii.

Am făcut o slujbă la biserică pentru a-i mulţumi Domnului, am mers la morminte, parcă era in noaptea de Inviere, parcă deja veniseră acasă toţi cei plecaţi departe, pănă şi cei morţi", işi aminteşte preotul. Dar bucuria s-a risipit: cei plecaţi nu s-au intors, ba mai mult, continuau să vină veştile despre morţi. "Ne temeam de retragerea nemţilor, cum inainte ne temeam de ruşi. Auzisem că pustiau totul in cale. Au ajuns şi pe la noi, dar, viteze, femeile din Glăvăneşti au pus pe sape şi topoare şi s-au străns la intrarea in sat. Văzănd nemţii indărjirea lor, ne-au lăsat in pace."

DE LA REGE LA COMUNISM

Născut In Glăvăneştii Tecuciului in 1906, Gheorghe Pruteanu a intrat la seminar la 13 ani şi a continuat cu Facultatea de Teologie, in 1927, la Bucureşti. A fost admis şi la Conservator, insă l-a abandonat, pentru că nu avea timp - lucra pentru a se putea intreţine. A fost martor la aproape toate evenimentele importante ale secolului al XX-lea: a trăit in perioada dictaturilor, a prins timpuri din vremea monarhiei, iar acum a ajuns să trăiască şi in democraţia zilelor noastre. A fost preot in satul natal, apoi la Buda, in judeţul Galaţi, unde a slujit pănă la pensie.

CU BOMBE

Primul război mondial nu l-a prea afectat, mai ales că tatăl i s-a intors acasă, chiar şi rănit. Deşi zona in care locuia a fost departe de linia frontului, iar imprejurimile n-au fost bombardate, un avion răzleţ a scăpat o bombă in curtea casei părinteşti. Proiectilul a fost atracţia satului şi loc de pelerinaj.

N-A UITAT

Acum, la mai bine de 60 de ani de la terminarea războiului, incă visează des femei plăngănd. N-a putut uita suferinţa pe care a incercat s-o aline căt i-a stat in putinţă. Visează lacrimile mamelor pustiite de durere la vestea că feciorii li s-au stins in depărtare şi se trezeşte cu ochii umezi. Şi se găndeşte, aşa cum s-a găndit tot timpul,la Dumnezeu şi la puterea Lui de a-i aduna laolaltă pe oamenii aflaţi in durere.

UNIREA

Preotul spune că in 1918, deşi departe de evenimente, toată suflarea pe care o cunoştea a fost cuprinsă de bucuria Unirii: "Mergeau oamenii pe drum şi se imbrăţişau unii cu alţii. Fiind doar un copil de 12 ani, mă intrebam de ce se bucură toţi aşa de tare. Dar m-a lămurit un unchi de-al meu, care era inspector şcolar. El mi-a spus că acum ni s-a reintregit ţara".