Tablouri ascunse la "Zambaccian"

Soarta unor tablouri de mare valoare din patrimoniul Muzeului Zambaccian este neclara. Autoritatile refuza sa dea orice informatie.

Marii colectionari de arta obisnuiesc sa-si doneze colectiile - inca din timpul vietii sau dupa deces - statului. O fac pentru ca vor sa perpetueze in memoria publica un nume de familie merituos. Aceste donatii au tot felul de clauze, convenite pentru a descuraja multele tentative de imprastiere a fondului de opere ce se intampla cu trecerea vremii. Colectia Zambaccian e o astfel de donatie catre stat, institutionalizata, datorita prestigiului donatorului si pieselor din expunere, ca Muzeu de importanta nationala.

Un Muzeu, e drept, nu foarte mare, totusi suficient de inzestrat ca toata lumea sa-l considere ca atare. Adica unul care trebuie neaparat vizitat, daca vrei sa descoperi excelentele picturii romanesti din prima jumatate a veacului al XX-lea.

Actul de donatie din 4 martie 1947 poate fi citit de oricine pe internet. Prin el, Krikor H. Zambaccian lasa statului roman, reprezentat atunci prin Ministerul Artelor, 205 picturi, 38 de sculpturi, 8 piese de mobilier "precum si nuda proprietate a imobilului".

"Fac aceasta donatie - marturiseste colectionarul - drept omagiu catre poporul roman si in amintirea tatalui meu decedat Hagop K. Zambaccian, nascut in Cezareea Capadociei in anul 1860 si stabilit la Constanta inca de pe vremea stapanirii Dobrogei de catre turci si care m-a crescut si instruit in limba si spiritul culturii romanesti si in dragostea pentru tara unde m-am nascut". O motivatie mai magulitoare pentru primitor nici nu se putea inchipui.

In text apare si clauza care ii asigura perpetuarea vointei sale: Donatia imobilului se face in scopul "de a ramane si pe mai departe operele de arta daruite prin acest act, ca si cele ce le-as mai putea darui, in acelasi loc in care au fost puse la dispozitia publicului...".

Cu unele convulsii de moment si incercari de deturnare a termenilor donatiei, contractul intre stat si particular a fost multa vreme respectat. Intr-un articol foarte documentat, din revista Observatorul Cultural, Mihai Pelin face istoricul abuzurilor si neroziilor pe care donatorul a trebuit sa le infrunte, pana ce s-a stins din viata, intru apararea integritatii colectiei. In mai multe randuri, statul, prin tot neamul de neaveniti ridicati in functii de conducere, a incercat sa transfere cele mai importante tablouri si sculpturi din colectiile private in patrimoniul muzeelor nationale. Cat de brutale erau aceste interventii o dovedeste soarta Muzeului Simu, demolat spre a se construi in locul sau niste blocuri cu o arhitectura primitiva.

In 1948, cand Krikor H. Zambaccian isi folosea intreaga experienta de negustor si om cu vaste relatii in lumea oamenilor de cultura pentru a apara intregul colectiei, statul era reprezentat de un tamplar, pe nume M. Teodor Vlad. Dar si de cativa artisti si istorici de arta de al caror oportunism nu contenim sa ne minunam, cum ar fi Lucian Grigorescu si George Oprescu. Asta insa e de acum o alta poveste. Fapt e ca tamplarul, ajuns in epoca mare diriguitor in treburile muzeale a abandonat pe moment lupta cu armeanul, iar donatia Zambaccian si-a sporit faima, pana la renumele de "cea mai importanta colectie particulara de arta din Romania". Singura, de altfel, care a beneficiat de cateva cataloage cu alcatuire stiintifica riguroasa si de o mare consideratie oficiala.

Theodor Pallady - "Autoportret"

INFIINTAREA HIBRIDULUI MUZEU AL COLECTIILOR i-a dat posibilitatea lui Nicolae Ceausescu sa "rezolve" intr-un chip socotit de noile generatii de oportunisti ca onorabil relatia stat totalitar - proprietate privata. Statul roman a ignorat toate clauzele donatiilor intr-un mod care face comunismul odios in toate privintele, chiar si cand isi proclama preocuparea pentru cultura. Cele 205 de picturi si 38 de sculpturi - plus un mare numar de lucrari de grafica, care au imbogatit ulterior donatia - au fost transferate in cladirile din Calea Victoriei. Aici, toate colectiile - inclusiv donatia Zambaccian - au functionat intr-un stimabil climat colectivist. Ignorand, cu legitimitatea abuzului lui Ceausescu, toate abuzurile ulterioare ale unor directori de muzee si functionari politici, statul roman s-a spalat pe maini de clauzele donatiei din 4 martie 1947.

E DE INTELES CA SUBIECTUL ARTICOLULUI NOSTRU nu e doar destinul colectiei Zambaccian, ci si modul trufas, indreptatit la exceptii si adesea oneros, prin care Romania considera contractele cu cetateanul, angajamentele pe care le semneaza cu proprietarii si statutul proprietatii. Cand statul nu-si respecta nici una din obligatiile asumate prin contractul de donatie, tot ce se intampla mai departe cu colectia se numeste abuz, neprofesionalism, domnia bunului plac.

DUPA 1990, desi imobilul nu avusese de suferit si colectia expusa doar partial in ruinatul Muzeu al colectiilor ar fi putut fi adusa intreaga acasa, noua putere a cedat Fundatiei Fulbright cladirea. Unul din acele servilisme, care ne marcheaza nedemn istoria si de care s-au sesizat chiar americanii. In 1997, Sarah Einik, sotia consulului SUA la Bucuresti, la sugestia fostului ministru al Culturii de atunci, Viorel Margineanu, restituie Muzeului de Arta al Romaniei cladirea Muzeului Zambaccian, asigurandu-i totodata, prin placa de bronz de la intrare - Fundatia Prietenii Muzeului Roman de Arta - o anume imunitate la alte categorii de arbitrariu.

Nu la toate, de vreme ce actuala expunere a fondului de lucrari e tot sub semnul arbitrariului.

Am parcurs Muzeul cu Catalogul din 1973 in mana - un catalog cu care s-a procedat pana nu de mult la o lichidare de stoc prin book-shop-urile catorva muzee bucurestene, dar nu si prin Muzeul Zambaccian (!!!) si iata ce am constatat: Din completul de 205 de picturi si 38 de sculpturi ale donatiei, lipsesc din Muzeu - din expunere - 86 de tablouri si 29 de sculpturi. Intr-un dialog colegial cu una dintre muzeografele muzeului tutore - Muzeul National de Arta - domnia sa a incercat sa ma convinga ca e doar o chestiune de panotare si ca, in conformitate cu unele principii moderne in uz s-a optat pentru o panotare "mai aerata". Ar fi insa cea mai vulnerabila explicatie, pentru absenta din Muzeul Zambaccian a lucrarilor din donatie, intrucat "aerarea" priveaza vizitatorul de tablouri faimoase, din nucleul patrimonial al artei romanesti si universale.

Nicolae Tonitza - "Katiusa, lipoveanca"

PERSONAL, nu vad cu ce argumente si-ar ingadui niste profesionisti ai domeniului sa elimine din expunere 9 (noua) din cele 11 (unsprezece) opere de Tonitza, intre care piese de reper chiar si in monografiile cu un numar mic de ilustratii, precum "Katiusa, lipoveanca", "Nud pe fond decorativ", "Copil in rosu citind" sau "Portretul lui Gala Galaction". De asemenea, nu realizez cu ce motive - nu explicatii - din exceptionalul grupaj de 17 (saptesprezece) tablouri semnate de Petrascu au fost trimise in depozite 8 (opt). "Aerarea" e si mai drastica la alti 25 de autori.

Colectia Zambaccian a urmarit inca de la constituire o reprezentare semnificativa a artei romanesti, in viziunea rafinatului donator. Numele, in sine, al artistilor, indica un punct de vedere asupra calitatii. In panotarea aberanta de azi, sunt eliminati 25 (douazeci si cinci) din artistii agreati de colectionar si carora le-a achizitionat tablouri. Daca in ce-i priveste pe pictorii armeni Taribian, Avachian si Sirapi Torosian poate fi invocat un exces de simpatie etnica, absenta de pe peretii Muzeului a operelor semnate de Eleutheriade, Max W. Arnold, Abgar Baltazar, Traian Cornescu - un portret al lui Luchian - Iorgulescu Yor, G.D. Mirea, Magdalena Radulescu, Eustatiu Stoenescu sau Vanatoru e o imixtiune brutala in insasi structura colectiei.

Ca sa realizam cat de vicios e acest principiu al "aerarii" - daca va fi fiind vorba de o simpla procedura muzeala si nu de ceva mai rau - e destul sa aducem in discutie situatia celor 19 (nouasprezece) lucrari ale unor artisti straini, odinioara garantia gustului si fala colectiei. Acum, intr-o salita de la etaj mai aflam doar 9 (noua) tablouri. Ca lipsesc din expunere 10 (zece), poate ca n-ar fi un capat de tara, daca am avea si o explicatie rationala a defectiunii.

DAR CINE din conducerea Muzeului National de Arta si a Ministerului Culturii si Cultelor ar putea justifica rational disparitia de pe peretii Muzeului a unor panze de Bonnard si Matisse, Delacroix si Corot? Ca au existat de-a lungul timpului unele indoieli in privinta autenticitatii catorva semnaturi - intre care si acelea ale lui Picasso si Corot - e o problema. Dar lucrarile in cauza apartin donatiei, figureaza in contractul de loialitate si sprijin semnat de statul roman. Un muzeograf ar avea doar indreptatirea sa adauge un semn de intrebare in notita insotitoare a lucrarilor, si nu sa le discrediteze prin eliminare. Cand vine vorba de o semnatura, precum aceea a lui Corot, simpla parere a unui angajat al Muzeului National de Arta nu ajunge. Negatia impune o cercetare la fel de laborioasa ca si afirmatia.

Cum spuneam, nu ne permitem sa avansam si alte tipuri de dubii, decat cele interesand selectia si panotarea. Cu toate ca doua exemple ne-ar sugera si alte tipuri de abuzuri, in pragul iresponsabilitatii. Unul il constatam chiar in Muzeul Zambaccian: trei dintre tablourile care conteaza ca fiind accesibile publicului - doua de Horia Damian si unul de Vanatoru - stau incuiate in "biroul contabilului". N-am reusit sa aflam de la personalul Muzeului, nici numele contabilului, care isi permite sa incuie un birou intr-un Muzeu unde calca o data pe luna, nici motivele cu care sechestreaza trei tablouri doar pentru o desfatare privata. Ca sa nu mai spunem ca asa-numitul "birou" e de fapt biblioteca lui Zambaccian, din care au disparut cartile.

Un al doilea abuz probeaza institutionalizarea bunului plac: portretul in bronz al lui Iorga, semnat de Oscar Han si expus, pe cand traia Krikor Zambaccian, in curtea din fata a Muzelui sau e instalat zi pe un soclu, ridicat special, la intrarea in Institutul de Istorie din Sos. Kiseleff. Cine si cu ce drept a decis transferul nu stim. Tot ce putem spune e ca el incununeaza lunga serie de silnicii asupra termenilor donatiei, a esentei actului. Darul incepe sa fie din nou risipit, ca in anii cand de soarta colectiilor particulare o decidea un tamplar numit director la Cultura, in Minister si cativa oportunisti, mai preocupati de proprii-le cariere decat de regulile sacre ale proprietatii.

Nicolae Grigorescu - "Portret de femeie"

CITITORII SE VOR INTREBA, si pe buna dreptate, unde e, in acest articol, cu care deschidem dezbaterea asupra delicatei situatii de la Muzeul Zambaccian - ca sa n-o numesc tendentios tulbure - opinia Ministerului si de ce nu dispunem de o explicatie privind stocul de lucrari din depozite din partea Muzeului National de Arta?

Am dorit un dialog cu conducerea Muzeului National. Am asteptat sa mi se fixeze o zi si o ora pentru explicatii, dar am gresit anuntand subiectul: Muzeul Zambaccian. In alte conjuncturi, directia Muzeului National a procedat cu o deosebita amabilitate. De data aceasta, pot spune ca a evitat subiectul. Am incercat, in mai multe randuri, sa obtin o opinie de la mai-marii Ministerului Culturii. Domnul secretar general al Ministerului a fost evaziv si apoi de negasit, in ciuda faptului ca l-am solicitat prin secretariatul dumisale si apoi personal. Si de asta data se pare ca am gresit anuntand subiectul: Muzeul Zambaccian.

Nu-ti trebuie cine stie ce perspicacitate si talent la psihologii ca sa-ti dai seama ca e un subiect fierbinte. Trei din doamnele care lucreaza in Minister - la Relatiile cu mass-media, la secretariatul domnului Nitulescu si la Directia Muzeelor - m-au indemnat sa fac o cerere cu tot ce as dori sa stiu, cerere la care voi primi, conform legii, raspuns in cinci zile.

In toata lumea, ziaristii nu scriu cereri, ci articole. In felul in care e intocmita legea privind relatiile institutiilor statului cu presa, ea situeaza statul intr-o pozitie discretionara. Evident, nici un raspuns la o petitie nu va acoperi toate intrebarile posibile, dar le va evita pe acelea care s-ar putea ivi pe parcursul unei discutii libere la subiect. In cazul de fata, intrebarile care survin, pe masura ce intram in fundaturile subiectului, sunt mai provocatoare decat acelea la care am capata un raspuns de genul "tablourile sunt in pastrare in depozitele Muzeului National".

IN FINE, ar mai exista un motiv, si nu ultimul, pentru care nu sunt deloc dispus sa procedez functionareste, printr-o umila petitie de cetatean care asteapta la bunavointa statului. La o cerere a lui Marcel Zambaccian, nepotul lui Krikor si persoana perfect indreptatita, chiar mai indreptatita decat mine la o lamurire din partea Ministerului Culturii si Cultelor, acesta, prin adresa nr. 9643 din 21.12.2006, raspunde: "Intrucat Ministerul Culturii si Cultelor nu este detinator de arhiva privind bunurile culturale, ne aflam in imposibilitatea eliberarii documentului solicitat de dvs., motiv pentru care am trimis cererea dumneavoastra administratorului bunurilor in cauza, respectiv Muzeului National de Arta al Romaniei, institutie publica de cultura cu personalitate juridica, aflata in subordinea Ministerului Culturii si Cultelor, acesta urmand sa va transmita informatiile solicitate".

Cum domnul Marcel Zambaccian nu a primit nici pana azi "informatiile solicitate" de la "institutia publica" si cum nici eu nu am reusit sa razbesc pana la aceste informatii, o fac mai simplu solicitandu-le prin pagina de ziar.

Vom fi interesati sa le publicam si vom fi la fel de dispusi sa le comentam, tinand cont de faptul ca statul roman, odata aderand la UE, e dator sa procedeze cu donatiile de interes national un pic altfel decat au procedat statul bolsevic si unele institutii iresponsabile ale guvernarilor de dinainte de anul 2000.