Tablouri pictate printre lacrimi și bombe

Un urs de pluș trist, abandonat pe malul unui ocean de lacrimi, sau o frumoasă dansatoare cu rochie roșie din picături de sânge și limbi de foc sunt doar câteva dintre imaginile pictate de copiii ucraineni. În loc de povești, copiii aud sirene de bombardamente și poate și-au văzut blocurile distruse de rachetele trase de ruși. Copii smulși din paturile lor de mamele speriate și duși în grabă într-o țară străină, fără să știe dacă își vor mai vedea vreodată tații, rămași acasă să lupte, în patria lor invadată și distrusă oraș cu oraș.

Expoziția care arată războiul văzut prin ochii copiilor vă fi deschisă de astăzi până pe 7 aprilie, la Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu. Copiii care au pictat războiul fac parte dintr-un program de terapie prin artă, demarat în 2014, când a începutul coșmarul în Ucraina, cu anexarea peninsulei Crimeea. Efectele acestei terapii prin artă sunt cât se poate de vizibile, explică Stanislav Lyposky, ucraineanul care a adus tablourile în România. Dacă la început totul era foarte întunecat, încet - încet își fac loc și florile și soarele printre monștri, bombe și nori negri.

Salariul de 2.600 de lei, împărțit cu refugiații

Stanislav se poate considera norocos. A reușit să fugă în România împreună cu soția lui și cu cei doi băieți. Au nimerit la Sibiu o româncă foarte inimoasă, care nu doar că le-a oferit găzduire, ci i-a ajutat și să organizeze această expoziție. O mamă cu un băiat de 15 ani, care a sărit să ajute refugiații încă din primele zile de război. S-a înscris pe lista oficială, dar și pe listele mai multor asociații care se organizau să dea o mână de ajutor.

La o lună după izbucnirea războiului din Ucraina, România pare împărțită în doua tabere: sunt români care i-au primit cu brațele deschise pe refugiați chiar în casele lor și i-au pus cu ei la masă, dar sunt și mulți alții care spun că avem și noi săracii noștri și că pe ei ar trebui să-i salvăm de necazuri.

Alexandra Mihalcea este unul dintre cei care au ales să-i ajute și pe ucrainenii aflați în necaz. Dintr-un salariu de 2.600 de lei, le-a dat să mănânce și le-a oferit un adăpost, fără să ceară nimic în schimb. Pe unii i-a cazat în casa socrilor ei, lângă Sibiu, pe alții i-a ținut chiar la ea în apartament, unde locuiește cu fiul său și cu soțul.

„Așa am fost eu crescută, din puținul meu să dau și altora”

Cum a ajuns Alexandra Mihalcea să găzduiască refugiați? „Așa am fost eu crescută, din puținul meu să dau și altora. Așa am văzut la mama și la tata. Când dădeau peste un om care avea nevoie de ajutor, săreau să ajute. Când eram mici, peste drum de noi era un orfelinat. Nu se juca nimeni cu acei copii, în afară de mine și de frații mei. Iar mama îi invita în fiecare zi la masă. În plus, sunt fată de militar, tata a fost plecat în teatre de război. Am văzut traumele tatălui meu care s-a dus acolo ca jurnalist militar, și tot s-a întors cu traume destul de mari acasă, chiar dacă nu a luptat efectiv. Tot ceea ce ne-a povestit ne-a marcat. Și eu am fost căsătorită cu un militar, și el a fost în teatru de război. Iar când s-a întors, la noi acasă a venit și războiul o dată cu el. Am ajuns în stadiul în care am fugit de acasă cu copilul de mână și cu pisica într-o cutie. Acum, am văzut mii de mame în această situație. Cu diferența că eu am fugit de un singur militar care era fostul meu soț, ele au fugit de o armată întreagă… Știind cum e să fii o mamă speriată, să fugi cu copilul de mână, nu pot să mă uit la alte mame speriate și să nu fac nimic. Eu mă consider o învingătoare”. 

Ușa deschisă, de când a început războiul

Într-o lună de război, Alexandra deja a găzduit trei rânduri de refugiați. Prima oară, au venit la ea o mamă cu două fete, mătușa lor și bunica. Trei generații din aceeași familie. Au stat câteva zile, apoi au plecat mai departe, în Italia. Aveau rude acolo. Una dintre ele mai lucrase în Italia ca badantă, iar familia pentru care lucrase, văzând ce se întâmplă, i-a promis că o va ajuta, dacă reușește să vină înapoi.

După ce au plecat ele, a venit Stanislav, ucraineanul cu tablourile. Împreună cu soția lui și cu cei doi băieți - unul de 12 ani și unul de 15. Între timp, ei s-au mutat. Vor să rămână în România, dacă își găsesc de lucru, dar ar vrea să se întoarcă în țara lor când se termină războiul. După această familie, a venit o mamă cu trei copii mici. Cel mai mare are 5 ani, cel mai mic, un an. O prietenă foarte bună a primei mame pe care a găzduit Alexandra la Sibiu.

Depozitul de ajutoare, lăsat pentru alții

„Asociația care a trimis refugiații ne-a spus că, în caz de nevoie, să mergem să luăm ce ne trebuie de la depozitul de ajutoare. Noi am preferat să lăsăm ce e acolo pentru alții, care au nevoie. Și expoziția se face tot pe banii noștri. Am încercat să găsim o sponsorizare, dar, dacă ne-am asumat să ajutăm, mergem până la capăt. Pentru primii refugiați pe care i-am găzduit am plătit inclusiv teste COVID. Bunica și fetele nu erau vaccinate”, povestește Alexandra Mihalcea.

Cele 17 tablouri din cadrul expoziției Peaceful Sky Over Ukraine nu sunt de vânzare, însă Alexandra vrea să facă tricouri imprimate cu picturile, pe care ucrainenii să le poată vinde și să trimită banii în țara lor, la cei care au nevoie de ajutor în orașele bombardate.