Ţară, ţară, vrem ciobani!

Au apus vremurile când a fi cioban era un mod de viaţă, când stelele le erau cunună, iar preoţi munţii mari. Transhumanţa nu-şi mai găseşte rostul. Încet-încet, ciobanii sunt izgoniţi din sfera tradiţiei moştenite din tată-n fiu. O meserie deşi bănoasă astăzi se află pe cale de dispariţie.

Mai avem nevoie de tradiţie, mai avem nevoie de ciobani, mai avem nevoie de valorile acestui neam românesc? De noi depinde ca răspunsul să fie unul afirmativ.

Fundu Moldovei, departe de a fi „locul unde se agaţă harta în cui", este o bucată de pământ românesc botezat de apele Moldovei cristaline, cea care străbate frumuseţile generoase ale Obcinelor Bucovinei. Oamenii acestor locuri trăiesc de sute de ani cu aceeaşi simplitate ca odinioară. Merg la bise­rică să-şi sfinţească bucatele. Aici chiar şi sfinţii îmbracă haine de lumină mai frumoase. Sunt locuri binecuvântate.

În depresiunea formată în lungul Râului Moldova de culmile Obcinii Mestecăniş, mergând pe vechiul Drum al Tătarilor Mestecăniş - Colacu - Orata - Botuşul Mare - Cârlibaba, dai de culmi muntoase, domoale, pe unde puţinii ciobani rămaşi îşi pasc vacile şi oile. Dimitrie Gusti însuşi a ales această zonă printre primele din România pentru cercetările sale ştiinţifice. Locul atrage prin elemente de arhitectură tradiţională şi de civilizaţie a lemnului, prin viaţa păstorească şi prin celelalte ocupaţii, prin costumul popular, obiceiuri, prin diversitate.

Doar aici mai vezi bundiţe cu dihor, veritabilă amprentă bucovineană, dar şi costumul popular duminica, la bi­serică. Meşteşugul confecţionării bundiţelor este şi el, la fel ca acela al ciobanilor, pe cale de dispariţie, puţini mai fiind aceia care se încumetă să migălească zile întregi la broderia bogată în modele. Anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic a provocat multe pierderi atât umane, cât şi materiale. Abia la 8 decembrie 1918 limba română a fost introdusă ca limbă oficială în administraţie, justiţie, şcoală.

Comunismul a adus alte suferinţe aici. Multor gospodari li s-au confiscat averile, au fost arestaţi şi trimişi cu domiciliu forţat în alte zone ale ţării. Ţăranii au fost obligaţi să predea statului cote de produse agricole, iar cei care nu-şi puteau achita dările erau consideraţi sabotori, arestaţi şi condamnaţi. S-a încercat şi aici colectivizarea agriculturii, însă eşecul s-a datorat imposibilităţii comasării terenurilor.

DRUMUL TĂTARILOR
Drumul spre stâna lui Victoruţ Ciumău este unul forestier, cu gropi. El se confundă cu Drumul Tătarilor şi duce pe sub umbra paltinilor şi a fagilor bătrâni cât lumea, pe lângă bolţi de verdeaţă, unde liniştea ţi-e tulburată doar de şoaptele vântului. Abia când dai de câte o poiană se face simţită prezenţa omului, unii culeg merişoare, alţii bureţi, iar undeva, în mijlocul pă­durii auzi zgomotul drujbei şi căderea unui târş înalt îţi spulberă visurile. E cald, ţi-e sete şi un pârâu mai limpede ca un cristal îţi oferă răsplata. Ai pentru o clipă sentimentul că de undeva, de peste deal îţi va apărea în faţa ochilor Vitoria Lipan.

Acest ţinut poate fi fără îndoială asemuit cu un tărâm de basm locuit de elfi şi zâne. Clopotele de la gâtul vacilor, de diferite mărimi, sună în armonie cu susurul izvoarelor şi cu foşnetul frunzelor şi al ierbii în bătaia vântului. Vârfurile pe care le vezi în depărtare te duc cu gândul la vremurile când năvăleau tătarii, jefuiau tot şi lăsau doar durere şi lacrimi în urma lor. Oamenii aprindeau focuri ca să anunţe venirea acestor vrăjmaşi şi cu toţii ştiau ce au de făcut. Dintr-o dată nu mai eşti mirat că aici semnalul telefonului dispare; măcar nu te mai bate nimeni la cap cu probleme urgent de rezolvat.

A fi baci nu e o treabă tocmai uşoară. Este o muncă grea şi plină de răspunderi. Baciul răspunde atât de animale, cât şi de calitatea produselor destinate vânzării. Viaţa ciobanilor este atât de aspră, încât nu e mirare că mulţi renunţă la ea. Izolaţi, departe de lumea dezlănţuită, ei trebuie să ştie să aibă grijă şi de om, şi de animale.

Această ocupaţie a dat naştere multor credinţe şi legende, care legau omul, animalele şi natura într-un tot armonios. Baciul Victoruţ te întâmpină cu un „Bună ziua" venit din adâncul sufletului blând şi nu poţi să nu răspunzi la fel. Pune ceaunul pe pirostrii şi începe să prepare urda, promiţându-ne un balmoş imediat după aceea. Până atunci, o sticlă de palincă apare pe masa din stână ca prin minune.

Fumul inundă întreaga încăpere şi ochii te ustură, neobişnuit fiind. Baciul îşi vede liniştit de treburile lui şi când urda e pe cale să fie gata mişcările lui ţi se par ca desprinse din basme sau din cărţile lui Sadoveanu sau Calistrat Hogaş. Vezi acea tainică legătură a omului cu locul unde s-a născut, simţi o anume vibraţie, undeva acolo, în adâncuri sufleteşti.




Bucuria cu care face aceleaşi mişcări de atâţia ani te face să te întrebi dacă nu s-a plictisit. „Nu, doamnă dragă, cum să mă plicti­sesc? Asta este o meserie pe care trebuie să o faci cu drag. Pentru treaba asta trebuie să fii născut, să-ţi placă. Orice treabă trebuie să o faci din plăcere, dacă eşti împins de la spate, nu faci nimic. Nu oricine poate rezista", spune baciul Victoruţ Ciumău, din comuna Fundu Moldovei, judeţul Suceava.

„Îs născut la 1960, 13 septembrie. Fac meseria asta de la vârsta de 13 ani, iar de vreo 15 mă ocup numai de stână. Am pornit de la strungar, cum se spune la noi, cioban, văcar şi acum sunt eu baci. Responsabilul stânei. Eu răspund de animale, de tot ce se întâmplă aici, absolut. De ce este stână numai de vaci? Păi, la noi nu mai sunt oi. Oile sunt pe cale de dispariţie, oamenii le-au vândut, căci s-au descurajat că nu au nici un folos de la ele, lâna nu se foloseşte deloc.

Au dispărut cei care să se ocupe de asta, nici cei de vârsta mea nu mai vor să facă aşa ceva. Suntem vreo patru inşi care se ocupă de stână, în rest nimeni. Nu mai vrea nimeni să audă de oi, de vaci, de stână. åştia tineri, care vin în spatele nostru, veci! Pentru treaba asta trebuie să fii născut, să-ţi placă. Orice treabă trebuie să o faci din plăcere, dacă eşti împins de la spate, nu faci nimic. Nu oricine poate rezista. Stâna rămâne în acelaşi loc, aici am cumpărat locul de la cineva de vreo câţiva ani, că înainte mergeam pe alţi munţi", spune baciul Victoruţ.

Focul din stână parcă dansează. Zăreşti în dansul lui chipuri ciudate şi nu poţi să nu te întrebi cum este posibil să apară ici unul de lup, colo unul de urs sau cine mai ştie.

Baciul Victoruţ poveşteşte cum se măsoară vacile. „Când urcăm primăvara la munte se face măsura la vaci, să vedem câţi litri de lapte dă fiecare. Se mulg seara vacile, la ora 19:00, apoi dimineaţa, la ora 7:00. Se măsoară laptele, se cântăreşte, se include şi greutatea găleţii în brânză, că aşa e tradiţia la noi. Dacă vaca dă 10 kg de lapte, iei 75 kg de caş şi 25 kg de urdă. După măsură, stau văcarii cu ele, noaptea le băgăm la ocol, şi dacă vine ursul să ne atace sau lupii, suntem pregătiţi, avem foc, un fel de făclie, cu motorină aşa, şi când încep câinii a bate la stână noi ieşim cu făcliile acelea şi alungăm ursul.

El se teme de foc şi se duce şi ne lasă pe noi în pace. Uite, pe mine astă-vară nu m-o deranjat deloc ursul. La omul bun ursul nu vine! Cu oameni buni, şi apa-i bună! Focul în stână nu se stinge niciodată, căci, dacă nu iese fum, înseamnă că vin vremuri grele", spune baciul Victoruţ Ciumău.

FOCUL VIU DIN STÂNĂ
„În faţa focului viu de la stână nimeni nu are voie să se certe, să înjure, să mintă. Orice făgăduială făcută în faţa lui era respectată cu sfinţenie", aflăm de la prof. univ. dr Ion Ghinoiu, secretar ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu" din Bucureşti. „În el nu se scuipă, nu se aruncă lucruri spurcate, pentru că este considerat sfânt. Focul viu, nestins, era păstrătorul manei şi al norocului stânei pe toată vara. El nu putea fi atins decât de cei care se ocupau de acea stână. Nici un străin nu era lăsat singur lângă el şi nu i se permitea să se aplece ca să-l atingă.

Dacă stâna trebuia să se mute unde era iarba mai bună de păscut, se luau cărbuni din foc, iarbă şi pământ din strungă şi se duceau în locul nou împreună cu oile. Se aprinde Focul Viu, prin care se trec animalele ce rămân la stană, «ca să fie ferite de rele», pe timpul cât vor sta singure la stână, iar oilor să nu li se fure laptele de duhurile malefice. Focul Viu nu se aprinde cu chibritul sau cu bricheta, ci prin frecarea unor lemne uscate. Îl aprind numai bărbaţii tineri, necăsătoriţi şi «neprihăniţi»."

Victoruţ Ciumău nu uită să ne povestească despre credinţa care îi întăreşte în viaţa aceasta de la stână. „La noi este obiceiul ca la măsură să chemăm preotul la stână şi să facă o slujbă, frumos. Preotul stropeşte animalele şi stâna cu agheasmă, ca să ne meargă bine toată vara. Să nu ne deranjeze duşmanii, să nu ne deranjeze sălbăticiunile de pe deal, să avem linişte. Am vreo doi oameni şi vara asta am avut 40 de animale. Şi cel mai sărac om avea cinci, şase oi la noi în sat înainte, acum nu mai există oi deloc.




Eu merg în fiecare an la Festivalul Lăptarilor, la noi, la Câmpulung Moldovenesc. Cred că anul acesta va fi ediţia a XI-a. Merge pădurarul cu stâna, iar pe mine mă ia ca baci, să fac mâncare tradiţională, balmoş, urdă, caş. Vine lume multă şi tot aşa m-au întrebat oamenii de ce este numai stână de vaci, nu de oi. Le-am spus tuturor că nu mai există oi, ăştia bătrâni s-o descurajat, iar ăştia tineri merg numai peste hotare, nu le trebuie oi sau vaci. La noi sunt locuri frumoase, păcat de ele. Cred că la anul, dacă mă ţine Dumnezeu sănătos, mă duc pe la , acolo mai sunt, la noi nu. Aici, la Fundu Moldovei şi în Colacu, nu sunt oi de-o stână. Dacă aş aduna vreo 100.

Înainte, când am început eu, erau vreo 5.000-6.000 de oi. Stâna e mai frumoasă când sunt oi multe, iese brânza iese mai bună. Şi asta de vaci, dacă ştii s-o faci, iese bună", spune ba­ciul Victoruţ Ciumău.
Baciul are trei fete şi un băiat, pe care nu-l îndeamnă să-i calce pe urme. Spune că oieritul nu mai are viitor. În afară de el, nimeni nu ştie câte oi are. Cine ar vrea să se trezească dimineaţa, la 4:00, să mulgă vacile, să plece pe la 6:00 cu vacile la păscut, să pregătească laptele, să facă de mâncare pentru ciobani sau musafiri neprevăzuţi, atent la tot ce se mişcă în zonă? Sau cine ar vrea să se întâlnească în drumul lui cu ursul sau cu lupii? Nu. Fetele mai mari învaţă carte la facultate, fetiţa mai mică e abia clasa a III-a, iar băiatul poate va alege altă cale în viaţă.

UN CIOBAN, MAI MULTE ÎNŢELESURI
Cuvântul cioban a fost prea des folosit în ultima vreme şi în sens nefavorabil, din considerente pe care nu are sens să le dezvoltăm. Mare păcat, pentru că nimic nu este mai dureros pentru aceşti oameni dintr-o bucată decât asemănarea cu cei care nu au chiar nici o legătură cu crescutul oilor sau al vacilor şi făcutul brânzei. Ciobanii de la munte, cei care merg cu oile, care mai ştiu să călărească şi care dorm încă sub cerul liber, sunt pe cale de dispariţie. Oieritul şi transhumanţa sunt la ultima respiraţie o dată cu intrarea în Europa civilizată.

E dureros să vezi cum trece timpul pe lângă tine şi nu apuci să vezi că primăvara a venit, nu ai reuşit să atingi o floare şi nici să vezi primele berze. Te trezeşti dintr-o dată că în curând va ninge şi nu ai reuşit să miroşi încă iarba cosită pentru cea dintâi dată şi nici pământul umed. Te trezeşti că berzele au plecat şi îţi promiţi că în primăvara următoare le vei vedea sigur când vin. Suntem prea ocupaţi să avem grijă de ciobanii adevăraţi. Suntem mai grijulii cu „ciobanii" de pe Dorobanţi, care taie frunză câinilor plecaţi în urmărirea lor, suntem mai atraşi de „băciţele" care se perindă în fustiţe scurte prin aceleaşi locuri kinky, dar care nu ştiu că o vacă trebuie mulsă ca să dea lapte.

Unghiile lor oricum sunt prea lungi şi prea roşii ca să poată face asta şi apoi, să fim sinceri, vacile au totuşi gusturi bune. Nu se lasă mulse de oricine. Preferă oamenii cu caracter puternic, care nu au decât hainele de pe ei şi mult respect pentru Dumnezeu şi viaţă.


O meserie pe cale de dispariţie
Să fii miner nu mai este la modă! Pădurar nu mai contează dacă eşti, căci în curând nici păduri nu vor mai fi de care să ai grijă. Cine ştie? Poate nici preoţi nu vom mai avea, nici tăbăcari, nici sticlari. Toţi copiii vor să fie vedete ca fetele de la televizor şi ca băieţii care îşi câştigă existenţa alergând după o minge, ce-i drept pe un teren verde. Cum să ne mai mire că nu mai avem ciobani, noi, românii, care ne mândream cu acest lucru?! Cum să mai fim uimiţi de faptul că aceştia sunt pe cale de dispariţie?!