Terapie cu cai

Gadget-urile deoparte, jocu­ri­le pe calculator oprite şi fuga în natură

Copilul aplecat deasupra coamei sale şi armăsarul care zăcea în el au fremătat în aceeaşi secundă şi au "plutit" unul spre celălalt pentru a se contopi într-unul singur.

Departe de un oraş care şi-a pierdut strălucirea, departe de gunoaie îm­brăcate în hârtie lucioasă, pe o stră­duţă care urcă şi iar urcă o colină pâ­nă ajunge în capăt într-o livadă de pruni, Iulian şi Dana şi-au creat propriul univers. Înconjuraţi de copii şi ani­măluţe. Şi dacă, aşa cum se spune, po­vestea Vestului Sălbatic a fost scri­să din şaua unui Mustang, povestea de pe Strada Viilor din Deva se poate scrie din şaua lui Şoimu', Pinocchio, Zorro sau Tornado.

Când urci panta şi laşi la poalele Cetăţii viaţa robotizată şi compu­te­ri­zată, forfota şi rumoarea, planurile ur­banistice hazardate sau care dau bă­tăi de cap locuitorilor (vezi fântâna ar­teziană "cântătoare" ce urmează a fi construită în mijlocul oraşului, de parcă acesta era ultimul lucru de care aveau nevoie cei din Deva), drumurile rupte-n două, liftul care te ur­că din oraş la Cetate ca să nu vezi de­cât cel mult panorama, cocoţat pe pie­tre şi pet-uri (pentru că altfel ce­ta­tea e parcă în permanentă reabili­ta­re), nu-ţi mai vine să faci cale-ntoar­să. Micul univers al soţilor Mihăilă din Strada Viilor nu-şi găseşte decât un singur ombilic care să-l lege de viaţa "de jos" care adeseori este un conglomerat de anecdote: copiii. Pentru că altfel, pentru cei trei ponei şi armăsarul din grajd purtarea celor cu două picioare este adeseori foarte ciudată.

"Copiii din ziua de azi nu mai ştiu ce e aia copilărie. Nu mai ştiu să o simtă, să o trăiască. Nu mai ştiu să cu­noască natura şi să se bucure de ea şi încep să-şi piardă din sensibilitate, pentru că stau foarte mult în faţa calculatorului şi uită să mai iasă din casă. Să simtă, să vadă, să se bucure." Când spune asta, Dana îl mângâie pe Pinocchio pe frunte, în timp ce acesta se alintă şi-şi caută de joacă îm­pin­gând-o cu botul. Împreună cu so­ţul ei a cumpărat o bucăţică de teren într-o fostă livadă de pruni. Pe această palmă de pământ a apărut un mic grajd, izolat termic, apoi au apărut pe rând cei trei ponei şi armăsarul. "Pinocchio e cel mai năzdrăvan dintre toţi, pentru că tot timpul face câte o ghiduşie şi este foarte mâncăcios. Iubeşte copiii, iar ei îl iubesc la nebu­nie." Apoi a apărut căpriţa Mimi, ju­cău­şă, inteligentă şi cam nebunatică, tot timpul printre picioarele cailor şi pe urmele lor. Apoi câini, pe rând şi multe pisici. Au fost şi flori multe, dar cu atâtea ierbivore prin preajmă şi-au găsit naşul şi încetul cu încetul au dispărut.

Iulian, dresor de câini, iubitor de animale şi antrenor de cai, s-a gândit că n-ar fi rău să ia în administrare tot terenul cu pruni şi să-i înveţe pe copii să călărească, să observe şi să respecte natura şi animalele. "Călăria pune în mişcare toţi muşchii organismului, îi lucrează şi îi întăreşte. Călăritul corect îţi dă ţinută şi te ajută să te dezvolţi armonios." Deveanul lu­crea­ză de mic cu animalele şi mai tot timpul a fost înconjurat de ele. A învăţat să dreseze câini, are şi o asociaţie în centrul oraşului, a învăţat să că­lă­reas­că şi acum îi învaţă pe alţii. "Pre­fe­­răm să lucrăm cu copiii pentru că nouă ne plac foarte mult. Plus că e mult mai uşor să lucrezi cu copiii. Ei în­vaţă mai repede, învaţă cum să se poar­te cu animalele, iar animalele simt asta."

Apoi a venit o zi când o mămică a cărei fetiţă avea probleme locomotorii a întrebat dacă afecţiunea acesteia poate fi corectată, remediată prin călărie. Şi aşa soţii Mihailă au început să facă şi hipoterapie. Fetiţa avea 4 ani. Încet-încet, petrecând mult timp în şa, trăgând de căpăstru şi văzân­du-se nevoită să stea drept pe cal şi să împingă în scăriţe, handicapul său s-a ameliorat. Şi chiar şi starea sa de spirit s-a îmbunătăţit. "Hipoterapia ajută în tratamentul neurologic, dar şi în cel neuromuscular. Copiilor cu dizabilităţi fizice călăria le oferă liber­ta­tea pe care nu au cunoscut-o." Re­zul­tatele se văd în timp. După un an-doi, importantă este seriozitatea şi dorinţa de progres atât a copiilor, dar mai ales a părinţilor. Aceştia din urmă, de multe ori abandonează lupta sau nu mai găsesc rostul unei astfel de terapii sau de petrecere a tim­pului în aer liber, înainte să în­ţe­leagă că animalul, câinele sau calul nu este cel care te fură sau "te papă" atunci când nu eşti cuminte, la fel cum pisica nu are canini care să-ţi facă pielea franjuri. Prietenia cu animalul şi respectul faţă de acesta nu dău­nea­ză grav sănătăţii. Mama Mariei este unul din acei părinţi care a înţeles că pentru problema locomotorie a fiicei sale, hipoterapia este un mare ajutor. Maria avea o pareză accentuată pe partea dreaptă. În urmă cu câţiva ani, nu putea să-şi folosească mâna dreaptă şi mergea foarte greu. Aşa s-a născut. Când era mică şi nu putea să meargă aproape deloc, a învăţat să mear­gă, de la pisici, în patru labe. "Erau câteva pisici în jurul ei, ea se uita la ele şi le imita mergând încet-în­cet în patru labe. Aşa a învăţat să meargă, să se mişte." Maria e deja la categoria avansaţi în ale călăritului. De la ponei a trecut la Şoimu', un ar­mă­sar anglo-arab pe care îl iubeşte foarte mult. Se ţine dreaptă în şa, iar costumul de călărie pe care a ajutat-o Dana să-l îmbrace îi dă o alură de ele­ganţă. Acum îşi poate folosi mâna dreaptă, iar de mers o face aproape per­fect, defectul fiind abia perceptibil şi doar dacă ştii dinainte că există o problemă.

Vara, la fiecare sfârşit de săp­tă­mâ­nă, abandonându-şi gadget-urile, iPod-urile, jocurile Wii, mai mulţi copii din Deva sau din împrejurimi, susţinuţi de părinţi aleg să-şi petreacă  timpul liber în natură. Călare. Caii, Şoimul', un anglo-arab, Pinocchio, un metis de pur sânge arab cu shetland, Zorro şi Tornado, doi metişi de huţul cu shetland, sunt pregătiţi, înşeuaţi cu grijă de Iulian. Danei îi revine sarcina să-i pregătească pe copii cu şapca de jockey şi o vestă de protecţie. Le stă bine în şa, se simt mândri şi cochetează cu aparatul de fotogra­fiat. "Spatele drept!", strigă Iulian către Sebi, care e la grupa "avansaţi" călare pe Şoimu'. Calul nu prea are treabă cu fotografia, deşi nu e la primul "shooting". Pare mai degrabă preocupat de siguranţa copilului din spatele său. Se întoarce reflex, dar discret, odată la câţiva zeci de metri să observe poziţia călăreţului. "Stop" şi calul se opreşte. "Trap". Nimic. "Trap", strigă copilul atingându-l uşor cu călcâiul şi Şoimu' se porneşte din nou. "Fii mai hotărât", îl atenţionează an­tre­no­rul.

Sebi e unul din acei copii care se regăsesc cel mai bine în şa. Nu i-ar displăcea să facă şi performanţă, dar dacă devine hotărât, mai are mult de muncă. E perseverent şi ascultător. Se înţelege perfect cu Şoimu', pe care-l consideră unul din prietenii săi. Se contopesc perfect în acelaşi ritm. Şoimu' nu-l minte niciodată, ceea ce nu poate spune despre oameni. "Dacă ceva îl nemulţumeşte, o arată. Sau dacă n-are chef. Şi doar vrea să fie mângâiat, alintat şi încurajat." Lui Sebi i-au plăcut caii dintotdeauna pentru că a învăţat de la tatăl său ce înseamnă să respecţi animalul pentru ca şi el să te respecte. La fel şi Francesca, o fetiţă de 6 anişori care încă nu se mândreşte cu prietenia cu Şoimu', ci doar cu cea a lui Zorro. Pleacă la fel de ţeapănă în şa, în timp ce Tornado, rămas singur în grajd şi certat de lupoaica Dona, se dă de ceasul morţii nechezând zgomotos, simţindu-se abandonat. Părinţii Fran­cescăi vor ca aceasta să nu-şi piardă copilăria şi au grijă să o apropie de natură şi frumos. Seara la culcare i se citeşte o poveste, iar ea se cufundă într-un somn adânc pentru a-l visa pe Zorro sau Pinocchio. A ajuns în şa da­torită tatălui său, iubitor de anima­le şi în special de cai, care mai eva­dează câteodată călare cu prietenii undeva departe de o lume dezlănţuită care aşteaptă ca o caracatiţă.

Lecţia de călărie se termină. Co­piii se bulucesc în jurul cailor să le mul­­ţumească. Caii se răsfaţă şi ru­me­gă molcom un snop de morcovi, un măr sau un braţ de flori de câmp pe care copiii se întrec să le dea caba­li­nelor. Teancul de veste şi şepci se re­face imediat în linişte, aşteptând ur­mă­toarea lecţie. Şeile sunt aşezate de copii ca în rastel. Oricând vor le re­gă­sesc aici. Pentru că familia Mihăilă nu pleacă nicăieri, deşi nu le-a fost uşor. Au întâmpinat greutăţi financiare şi de alt gen. "Calul nu este un ani­­mal uşor de întreţinut. Din contră. E nevoie de potcovit, de vaccinuri, hra­nă. Astea toate costă foarte mult. Dar când vedem bucuria de pe chi­pul co­pii­lor, legătura lor cu caii, cu ani­ma­le­le şi cu natura în general, restul nu mai contează, iar toate eforturile noas­­tre merită", spune Iulian Mihăi­lă.

Nori negri a furtună crapă liniştea cu un tunet fioros. Urmează liniştea. Cea de dinaintea furtunii care se mai la­să ceva vreme aşteptată. Nu se mai au­de decât zvâcnetul surd al sângelui din tâmple. Luminozitatea mov a văz­duhului le dădea siluetelor lor o aparenţă de irealitate. Degetele ce ţin de căpăstru capătă un luciu su­pra­na­tural. Un fulger traversează cerul şi cuprinde parcă tot Pământul cu un blitz uriaş. Un minut. Două. Se varsă imen­sa găleată. Gata. Lecţia s-a terminat.