Trenul fără naş

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian Păunescu - necesitate, şansă, condamnare (110)
______________________________

23 mai 1987
Vine vorba despre mesajul poetic. A.P. se aprinde:
“Eu sunt trenul fără naş. Nu mai vreau în nici un chip să-l duc pe naş. Trenul meu duce şi dinamită, şi ţărani cu pâine multă, şi multă, foarte multă lehamite. Toate gările fac parte din trenul meu”.
“Cred că niciun poet nu-şi poate dori să nu fie o sinteză între Goga şi Bacovia”.
“Valoarea nu e nici calitate, nici cantitate, ci raport”.
“Nu cred că se poate face anatomie literară. Poate doar la literatura mediocră. Având în faţă un monument perfect, nu ne mai întrebăm de unde e marmura sau unde sunt urmele de daltă. Îl contemplăm ca atare. Întrebări anatomice pot încăpea numai în cazul operelor care nu trec întru-totul, care nu transmit starea de perfecţiune”.

Fonologie sexuală
În plină atmosferă gravă şi cugetătoare, o chelneriţă vine năvalnic lângă domnul primar şi întreabă ceva ce ne stupefiază: “Şprizda?”, “Şprizda?” (“Şpriţ, da?” - Nota Traducătorului). Graba nu numai că strică treaba, dar creează rezonanţe fonologice şi fonetice de natură sexuală. Toţi mesenii întorc capul spre frumoasa chelneriţă, care abia părea că a propus ceva foarte atrăgător. Purtător de cuvânt al celor prezenţi se grăbeşte să fie primarul. Domnia-sa doreşte să facă uitate cele spuse de chelneriţă, printr-un răspuns rapid, care însă, departe de a rezolva problema, o adânceşte: “Da, da, da, daţi la toată lumea, nu vedeţi că toţi vor?”
După ce se linişteşte rumoarea, A.P. vorbeşte despre nevoia ca oamenii, în special membrii familiilor, să nu se mai adune numai cu ocazia nenorocirilor, la dezastre, parastase şi îngropăciuni. Câtă vreme regretatul nostru unchi, Ionel Păunescu, trăia, nu ne gândeam şi nici nu găseam că e o prioritate să ne strângem, din când în când, la matcă, să ne mai vedem la faţă şi să ne mai întrebăm ce facem. A trebuit să vină nefericitul prilej al pomenirii unchiului nostru, ca să fie familia împreună.

Călătorind cu dezinformarea
Domnul B. întreabă dacă poezia trebuie să fie mai filosofică decât istoria. Tata e foarte radical:
“De ce să fie un domeniu mai domeniu ca alte domenii? Judecând după o asemenea logică, ar însemna că, de exemplu, cel mai mare poet german n-ar fi Rilke, ci filosoful Kant, iar Marx - cel mai raţional poet. Domeniile îşi sunt sătule. Poezia nu e obligatoriu să fie filosofică. Iar faptul că e sau nu e filosofică reprezintă un aspect lăturalnic”.
“Poeţii nu rezolvă, ci întreabă, nu tămăduiesc, ci dau nume durerii”.
Aşa cum se întâmpla şi la Cenaclul Flacăra, aproape de miezul nopţii, când, în oricare localitate ne-am fi aflat, trebuia să apară un strigăt fanatic din sală sau din stadion “Hai Rapidul!”, şi la Bechet, în sudul Olteniei, patrie a “Campioanei unei mari iubiri” (Universitatea Craiova), cineva se trezeşte vorbind despre cea mai iubită echipă de fotbal a României. A.P. răspunde:
“Eu ţin cu Rapidul… chiar dacă nu prea merg cu trenul, dar să-i vedeţi pe cei care ţin cu Dinamo şi călătoresc cu dezinformarea... În sport se întâmplă ce se întâmplă în societate. Vrem să avem în ţară prinţi şi cerşetori, atunci cerşetori vom fi afară din ţară! Soarta Rapidului în campionatul nostru de fotbal este exact soarta României în competiţiile internaţionale”.

Doamne, ocroteşte-i pe români!
Domnul Boaghe notează cam lent, pierde firul. A.P. îşi dă seama, îi spune pe un ton vesel, dar ferm: “Ehe, după cum notaţi, îmi face impresia că dumneavoastră sunteţi încă ieri. Să încheiem interviul. Nu sunteţi singurul care a vrut să scoată din mine tot şi el a plecat extenuat de la interviu. Notaţi finalul: aş veni bătrân la Bechet, briza Dunării să-mi întoarcă ea ceasul - nu uitaţi să scrieţi şi cuvântul “ea”, că altfel iese o cacofocie: întoarcă - ceasul şi nu sună frumos la masă - la Bechet, deci, să-i spun nepoţelei mele, Andreea: hai, tată, să reînvăţăm lecţia naturii, ăsta-i cal, asta e vacă, asta e bibilică, ba nu, câţă, ăsta e bunicul tău”.
“Îmi place foarte mult cum începe imnul ungurilor: Doamne, Dumnezeule, ajută-i pe maghiari! Aşa aş spune şi eu. Doamne, ajută-i pe români! Doamne, ocroteşte-i pe români! Andrei, să scriem un cântec cu refrenul ăsta, nu uita să-mi aminteşti”.
Primarul se minunează cum de e posibil ca, în imnul Ungariei Socialiste, să existe cuvântul Dumnezeu. Tata încearcă să arate că am ajuns, din păcate, să ne mirăm de lucruri perfect normale: “Cum altfel, dacă a venit idiotul de Lenin şi a încercat să ne ia toate credinţele?”.
“Majoritatea poeţilor se înjură între ei, ca porcii. Vă spun sincer, mă simt prea mare ca să-mi înjur colegii. Nici pe cel care se străduieşte săptămânal să mă distrugă (notă: Eugen Barbu) nu l-am înjurat în public, deşi, mai nou, m-a reclamat pentru textul din “Contemporanul”, că Ana lui Manole din textul meu ar fi România. Manole ar fi Tovarăşul şi că eu vreau să spun, de fapt, că Nicolae Ceauşescu bagă ţara în construcţii care n-au rost. Scriitorul în cauză nu vrea să arate şi el ca un patriarh, la bătrâneţe, şi se poartă, din păcate, ca un bulibaşă”.