Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu (39)

Nu ştiu dacă, în prima noapte a coborârii sale în Bucureşti, sau curând după aceea, la Casa Scriitorilor, unde noi mergeam cu insistenţă, s-a întâmplat o sărbătoare literară a revistei Luceafărul. La ea participa şi Mihai Beniuc, încă preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Ideea de autoritate în societate şi, bineînţeles, şi în lumea literară, era puternică.

Noi eram atunci foarte tineri. Alternativele ne lipseau. Ne lipsea şi pâinea. Eram jerpeliţi şi, îndeobşte, speriaţi de ameninţarea interdicţiei. Locul de copil teribil al lumii literare părea să fi dispărut o dată cu Labiş, iar Nichita nu-l putea ocupa, pentru că intrase atât de târziu în ring şi escaladase atât de repede treptele gloriei, încât nici unul dintre consacraţii perioadei nu-l putea trata ca pe un Gavroche, în afară, desigur, de Geo Bogza, care-i luase în seamă, destul de devreme, geniul liric şi se purta cu Nichita patern şi îngăduitor.

Nu ştiam ce să facem, cum să ne purtăm, când să îndrăznim, nimeni dintre cei mai în vârstă n-avea timp şi chef să ne educe cu poveştile generaţiilor anterioare, despre care aflam colindând anticariatele, de la clasicul Sterescu la modernul Mihuţă. Acele generaţii trăiseră în alte condiţii, pe care nu le mai puteam nici regăsi, nici reconstrui. Trebuia să ne lăsăm călăuziţi de propriile noastre instincte.

Eu făceam parte dintre ciumaţii absoluţi, din cauza dosarului meu incendiar. Mai ales că tata, în vremea la care mă refer (1963-1964), nici nu ieşise din puşcărie. Nu-mi puteam permite orice. Nu-mi puteam permite aproape nimic. Dosarul îmi blocase timp de trei ani şi accesul la facultate, unde nu puteam duce nici măcar o adeverinţă de câmpul muncii a lui tata. Totuşi, la cenaclurile literare pe unde umblam, şi în primul rând cel numit "Neculuţă", îmi uitam condiţia şi deveneam curajos, chiar imprudent.

Cu această stare de frenezie, a unui adevăr care ne obseda, deşi nu-l stăpâneam întru totul, Alexandru şi cu mine am stat ce am stat la distanţă de masa festivă dominată de Beniuc şi, deodată, ne-am invitat pe scaunele de vizavi de "mărul de lângă drum". Pe Beniuc îl amuza tupeul nostru. Se încălzise şi el, înconjurat de tinereţea celor pe care Eugen Barbu îi scotea în lume cu îndrăzneală şi gratuitate. Cred că era o noapte din preajma Crăciunului 1964. Beniuc şi Alexandru nu-şi vorbeau, deşi mai vârstnicul moţ îi făcuse prefaţa mai tânărului moţ.

Masa fremăta de poveşti pasagere şi de voioase nimicuri. Prezenţa noastră nu se remarcase decât în treacăt, în timp ce ne aşezam. În continuare, masa ne-a înghiţit şi ne-a asimilat, probabil, unor tacâmuri. Unul dintre cei puţin mai vârstnici decât mine, aflat la masă, a venit la un moment dat lângă mine, când m-am dus la toaleta Casei Scriitorilor şi, în timp ce mă spălam pe mâini, a băgat şi el mâinile în apă şi mi-a spus, privindu-mă în oglindă: "Ştii de ce stătea omul aşa de imobil şi se sprijinea cu coatele de masă? Nu-ţi dai seama, nu?". Am recunoscut că nu, nu ştiu. Am întrebat dacă se îmbătase.

Mi-a răspuns că şi din cauza asta. Dar mi-a hohotit în ureche ceva ce m-a îngrozit şi mi-a urcat sângele în cap: pentru că o tânără veleitară se afla între picioarele lui sub masă şi se purta cu el ca viţelul cu ugerul vacii.

Ani de zile, cu această scenă pe care mi-a aşezat-o în creier acel literat cu cap de halterofil, nu mi-o puteam închipui pe tânăra, cam repezită la vorbă, dar se vede treaba şi la faptă, decât butonând nasturii de la pantaloni, ai mai marilor epocii literare. Trei-patru decenii mi-a fost silă de ea, nu neapărat pentru că auzisem ce făcea (dacă făcea!), ci pentru distanţa dintre ce făcea şi ce propovăduia.

M-am întors buimac la masă. Alexandru trăsese un coniac pe gât. Şi cred că ne înfiorase pe toţi vestea pe care un nou-venit ne-o dăduse, că a nins enorm şi nu se ştie cum vom mai putea pleca de acolo. Captivitatea, într-o împrejurare literară etanşeizată de viscol, ne dădea brusc tuturor un sentiment de intimitate salvatoare. Parcă simţeam nevoia să fim şi să rămânem alături, podidiţi de emoţia curată că nimic nu ni se poate întâmpla.



Beniuc nu mai era, în acea noapte, preşedintele Uniunii Scriitorilor, ci un om puţin la trup care, ca şi rebelul Eugen Barbu, nu putea să se mai smulgă din acel loc binecuvântat şi blestemat al tuturor iluziilor şi îngenuncherilor noastre, mai ales că, peste acel viscol, noi simţeam că trebuie să se întâmple ceva pozitiv care să ne proiecteze în afara oricărui spaţiu concentraţionar, întru mult râvnita şi negustata libertate.

Deodată, tânărul poet Ion Alexandru (încă nu Ioan) din Ardealul care începuse să ne fanatizeze conştiinţele, s-a ridicat în picioare şi, cu o voce cu care se anunţă de obicei revoluţiile sau incendiile, a început să cânte un cântec care a adus imediat viscolul de afară, acolo, printre mesele unde ne exhibam vanităţile şi inocenţele. "Cobori, Doamne, pe pământ", a urlat Alexandru, băgându-şi capul de mânzoc între umeri, parcă spre a se apăra, "Să vezi Stalin ce-a făcut", a îngrozit el asistenţa, al cărei curaj nu depăşise ograda literară.

"A făcut din cai măgari/ şi din ţâgani oameni mari", părea Alexandru să mărturisească, aproape blestemând, "La ţigani le-a dat paltoane/ şi i-a trimes pe raioane", nu s-a mai putut opri incomparabilul răsturnător de situaţii, care încă nu-şi schimbase înapoi numele ungurizat, Şandor. "Merg ţigani din casă-n casă,/ Musai cotele să iasă". Dar "Pentru-o oiagă de vin, / Îţi şterge cota de fân,/ Pentru-o oiagă de bere,/ Îţi şterge cota de miere", a continuat să delireze şi să viscolească Alexandru.

În el, de atunci moţăia un mesianic, un sfânt, un oracol. Cu dificultate s-a smuls Mihai Beniuc din vraja pe care o aruncase peste noi, ca să ne narcotizeze, Alexandru şi i-a zis Beniuc, parcă pentru a se scuza în faţa turnătorilor prezenţi cu siguranţă acolo: "Apăcătă, tovarăşul Stalin a făcut şi lucruri bune, de ce să nu recunoaştem, apăcătă?". Mi-amintesc şi sensul cu totul diferit pe care-l dădea, prin felul cum cânta Alexandru, nenorocitei de sonorităţi "măi".

Parcă şi "măi" avea fatalitate, în gura marelui poet tânăr. "Cobori, Doamne, pe pământ, măi." Ce orizonturi largi se deschideau din acest "măi", care e aproape vulgar prin sudul năpădit de buruieni lingvistice.

Şi ce-a mai rămas din toate acestea? O lungă halucinaţie luminoasă, cu un înger care clocotea de indignare, de povară şi de expresivitate: Ion Alexandru, cel hotărât să nu tacă niciodată asupra dramei poporului său. Căci şi cuvântul popor devenea normal, în raport cu marele poet care avea să moară de dor, de neputinţă şi de credinţă, departe de poporul său.

Din cabotin, cum părea, brutal-convertitul Ion Alexandru şi-a lipit într-o asemenea măsură masca de figură, încât a murit, într-o zi a ultimului an din mileniul doi, 2000, undeva în Germania, cu capul pe Biblie, lângă crucea căreia îi putea dedica oricând răstignirea sa.

Prea gravul Ioan Alexandru l-a iubit pe Mitropolitul Ardealului, ÎPS Antonie, şi i-a dedicat poeme. Dar, în materie de gusturi artistice, nu există reciprocitate. Nu era neapărat obligatoriu ca şi ierarhul Antonie să-l iubească pe schivnicul de geniu de la Topa Mică. Şi totuşi, miracolul iubirii reciproce există în acest caz: "Pe Ioan Alexandru l-am cunoscut bine de tot. Mi-aduc aminte că mi-a şi dedicat o poezie.

De altfel, şi el se juca cu cuvintele, ca un mare maestru. A scris imnuri pentru aproape toate provinciile româneşti şi a iubit ţara ca nimeni altul. A fost aproape de Biserică, poate mult mai aproape decât mulţi dintre cei care o iubeau ca şi dânsul".
(Va urma)