Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lungi, ca o turmă de oi fără berbec, au fost şedinţele în care a trebuit să explic teribilul gest al colegului meu, gest căruia i-am dat, delimitându-mă de violenţa popularului cuvânt, care dădea nume celor două testicule ale masculului ovin, înţelesul profund că de fapt a fost un implicit omagiu şi elogiu al poetului tânăr la adresa rodniciei, a fertilităţii, a continuităţii.
Ori de câte ori îi aminteam lui Ioan Alexandru în anii noştri maturi despre acel moment şi despre decoraţiunile berbecului, dragul nostru călugăr îşi retrăgea din nou capul, niciodată îmbătrânit, între umeri, se uita peste mine, în zare, şi zicea moale: lasă că nu, lasă că nu, lasă că nu! Se înroşea tot şi avea aerul că e atât de pătruns de bun-simţ, încât după acel episod se formase pe sine în convingerea că o dată cu intrarea poetului între icoane berbecul nici nu mai are dotările somptuoase pe care, în nevrednicia tinereţii sale, i le cântase cu gura plină, păgân şi posedat, un poet tânăr numit Ioan Alexandru, cândva, de ziua Republicii Populare Române.
Într-o dimineaţă de după 1980, poate nu sunt eu acum capabil să-l fixez cu exactitate, am fost trezit din somn de o urgenţă pe care ai casei, care de obicei mă apărau de veştile de dimineaţă şi mă lăsau să mă odihnesc încă puţin, au fost obligaţi să mi-o aducă: a venit Ioan Alexandru să-ţi spună ceva de viaţă şi de moarte. Abia reuşind să-mi dau cu apă pe faţă, l-am primit în holul mare, din Strada Dionisie Lupu nr. 84, pe acest monah atât de convins de misiunea sa, încât, după cum povestea Prea Sfinţitul Calinic, Episcopul de Argeş, când mergea el, Alexandru, prin mănăstiri, îi certa pe călugări, în anumite momente, că sunt prea veseli.
PS Calinic îmi mărturisea că şi asupra sa se revărsase mâhnirea celui mai mult decât monah, că, mergând împreună într-o maşină, tânărul şi foarte dotatul episcop îşi permisese să mă imite, să mă maimuţărească şi să mă ironizeze, spre hazul partenerilor. Nu şi spre hazul poetului Alexandru care, ca un patriarh, îşi mustra cordial episcopul. Nu e o invenţie literară acest episod, nu e un exces stilistic, nu este o laudă nemeritată de poet, este o pură şi exactă relatare reportericească, datorată unui om cu mare talent cărturăresc şi creatic, dar cu nume exact, PS Calinic al Argeşului. Dar acea vizită, dis-de dimineaţă, a lui Ioan la un coleg al său (eu), despre care ştia că doarme era perfect motivată. Călugărul Ioan era şi mai palid ca de obicei. Tremura tot şi nu îşi găsea cuvintele cu care să înceapă.
- Măi, frate, dragul meu Adrian, trezeşte-te şi ascultă ce spun. Se întâmplă o mare nenorocire a neamului românesc, ăştia dărâmă lăcaşul de la Văcăreşti. Nu trebuie să-i lăsăm, nu trebuie să fim laşi, ridică-te alături de mine să oprim această nebunie. E o nebunie, e o demenţă! Nici turcii nu au făcut aşa ceva! Nici Stalin nu a îndrăznit! Tu îl cunoşti pe omul ăsta, nu are dreptul să facă asta. Uită-te, frate!
A scos din hăinuţa lui o scândurică, o şipcă, o firimitură de lemn, o aşchie, nici nu ştiu cum să-i spun. Şi, cu mânuţele lui tremurând, mi-a spus: "E de acolo, de la Văcăreşti. Am salvat-o, ca să ţi-o aduc şi să nu rămânem inerţi". În timp ce, printre respiraţii grele de osândit, îmi spunea toate acestea, începuse să plângă. Umerii firavi şi de obicei aduşi în faţă, ca ai tuturor călugărilor şi călugăriţelor, se scuturau de emoţia şi ruşinea a ceea ce era obligat să-mi comunice. Am început să plâng şi eu. Am luat hârtie, multă hârtie, de parcă voiam să scriem epopeea neamului şi, umăr lângă umăr, amestecându-ne vorbele şi literele, într-o unică melodie divină, am scris împreună o poezie, un protest, o rugăciune, din care nu mai ţin minte decât versul cu care se încheia fiecare strofă, "Apăraţi lăcaşul de la Văcăreşti!". De fapt, asta era esenţa demersului nostru la care Ioan Alexandru mă îndemnase, demers pe care, în nici o oră de la venirea lui în casa mea, îl terminasem, îl bătusem la maşină şi-l trimisesem la cabinetul preşedintelui Nicoale Ceauşescu.
Sleit, Alexandru a plecat să se culce. Pentru mine începuse un alt coşmar. Reacţia lui Nicolae Ceauşescu a fost furtunoasă. El ar fi spus: "Acest Gheorghe sau Alexandru poate scrie orice, că e poet liber, dar ce se bagă Adrian Păunescu în politica partidului de sistematizare a Capitalei? Ce, el are atribuţii în acest domeniu? Să-şi vadă de revista unde e redactor-şef, dacă mai vrea să fie redactor-şef acolo!".
Şederea mea la Flacăra n-a mai durat mult. Nu dădeam, în momentul solidarizării cu Ioan, cine ştie ce importanţă gestului, cum nici nu ştiam că se va auzi în rândurile intelectualităţii că am făcut acest gest. Am constatat mai târziu că totul se ştia. Se ştia, chiar dacă, după câte aveam să-mi dau seama, nu se şi spunea ce se ştia. Nici despre Alexandru, nici despre mine nu se aducea vorba când se făceau listele protestatarilor la adresa crimelor sau erorilor regimului. Cred că numai Răzvan Theodorescu a amintit de câteva ori, cu onestitate şi curaj, riscul pe care ni l-am asumat, Alexandru şi eu, într-o dimineaţă a deceniului nouă, când poetul imnic mă convinsese să protestăm împotriva dărâmării Văcăreştilor. Nu am reuşit noi mare lucru atunci, dar scândurica pe care Alexandru mi-o adusese ca să mă convingă de necesitatea ieşirii din pasivitate e parte vie din Clopotniţa Neamului, astăzi.
(Va urma)
