Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aveam 23-24 de ani când am plecat în prima delegaţie scriitoricească peste hotare. Uniunea Scriitorilor din România făcea schimburi de delegaţii cu Uniunea Scriitorilor sovietici. Aveam de mers la Moscova, Leningrad, Tbilisi, Erevan. Delegaţia era formată din Miron Radu Paraschivescu, Camil Baltazar, Cornel Regman şi A.P. Am plecat din Bucureşti cu trenul şi nu ne-am simţit deloc rău beneficiind de vagoanele de dormit ale serviciului de căi ferate moscovite. Ceea ce ştiam din copilărie cu privire la eforturile care s-au făcut şi se fac pentru crearea cât mai multor incompatibilităţi, între România de dincoace de Prut şi cea de dincolo de Prut, mi s-a confirmat dureros şi plastic la intrarea în
Basarabia, unde se circula pe linii ferate mai largi, după model rusesc.
În toată zona vagoanelor de dormit era o şefă care arăta foarte bine. Cu ea, de-a lungul nopţii, mi-am mai potolit dorul de compatibilitate. Un ciudat amor pe furiş, în cabina ei, m-a apropiat mult de condiţia femeii sovietice. Şeful delegaţiei noastre, Miron Radu Paraschivescu, cu care împărţeam cele două paturi ale cuşetei, râzând, a declarat că mă va turna la conducerea Uniunii Scriitorilor, în calitatea lui de responsabil al delegaţiei. Fireşte, n-a făcut-o. Dar din când în când mă îmboldea să dau nişte amănunte din aventura surprinzătoare la care participasem. Nici acum nu le-aş putea da pentru că totul era tulbure, încă de la începutul poveştii.
Adevărata aventură a perioadei respective am trăit-o, însă, de la coborârea pe peronul moscovit. M.R.P. şi-a intrat în rolul de om special. N-avea chef de formalismele care dominau întâlnirile internaţionale de felul aceleia la care participam şi noi. Cred că ne-a întâmpinat un secretar al Uniunii Scriitorilor din URSS, Markov. M.R.P. nu l-a lăsat să insiste în formule diplomatice. I-a cerut, până să ajungem la maşini, o întâlnire cu nişte scriitori disidenţi, repudiaţi de regimul sovietic. Dar nu i-a cerut-o ca pe o excepţie de la conduita generală, ci ca pe ceva firesc, de care beneficiază orice doritor de dialog. „Dragă, i-a zis Miron, când crezi că ne poţi aranja o întâlnire cu Danil şi Sineavski? Ia să vezi dumneata ce program au ei, ca să ne putem acomoda programele".
Markov părea să nici nu fi auzit ceea ce îi spusese Miron. Şi-a continuat discursul general de amabilă primire a oaspeţilor. Traducătorul, Kiril Kovalgi, de altfel un poet remarcabil el însuşi, trecea prin toate aceste probe de duş scoţian, când rece, când cald, la care îl obliga situaţia de intermediar bilingv. M.R.P. nu s-a lăsat şi a cerut oficialului literar sovietic să ia măsuri să ajungem de urgenţă în satul lui Maiakovski. Numai că satul era în Gruzia, ceea ce făcea oarecum dificilă încercarea oricât de binevoitoare a gazdelor de a rezolva urgent cererea oaspetelui.
Lasă că, după două zile de încercări ale gazdelor de a identifica o soluţie, în timp ce ne aflam în programul din capitala sovietică, ni s-a comunicat că e imposibil să ajungem în satul lui Maiakovski pentru că trecătoarea din munţi, pe unde ne-ar fi fost drumul, fusese ruptă de nişte ploi violente. De fapt, gazdele aveau un tipar statornic al vizitelor şi M.R.P., probabil în cunoştinţă de cauză, n-avea chef să i se supună.
Nu trecuse prea mult timp de la apariţia scandaloasă în tot lagărul socialist a Declaraţiei româneşti de ieşire de sub tutela sovietică şi de proclamare a unei anumite independenţe în raporturile cu cele două mari capitale aflate în polemică, Moscova şi Beijing. Fireşte, ca să nu uităm cine suntem, am fost cazaţi la Hotelul Beijing. şi, pentru ca să nu întrerupem comunicarea noastră cu lumea exterioară, am fost repartizaţi câte doi în cameră, să mai şi vorbim. Eu am nimerit, bineînţeles cu M.R.P. Marele poet era convins că suntem urmăriţi şi ascultaţi şi, de aceea, înainte de a întreprinde o acţiune sau alta, el îmi spunea cu vehemenţă ce are de gând să facă.
Avea un comportament de comunist decepţionat care are multe reproşuri de făcut farului de unde pornise prima lumină bolşevică. Uneori, le vorbea din micul nostru apartament de hotel ca un tată care-şi ceartă copiii pentru tot felul de prostii pe care le făcuseră aceştia.
„Bine, dragă, voi nu vă daţi seama că mergeţi spre dezastru? Ce este inconştienţa aceasta? De ce nu colaboraţi cu Franţa, să vă dea nişte specialişti în economie şi să vă puneţi pe picioare, că altfel totul e în zadar? Dragii mei tovarăşi din conducerea sovietică, treziţi-vă! Eu nici n-aş fi făcut atâta drum dacă n-aş fi fost sigur că veţi înţelege mesajul meu. Puneţi capăt polemicilor cu chinezii! Deschideţi Uniunea către Occident şi mai ales către Franţa, vă spun eu! Anglia nu v-ar putea ajuta. Germania trebuie să se ajute întâi pe ea. Nu vă bazaţi pe America, ea vrea supremaţie, ca şi voi. Ce puteţi voi face, zicea M.R.P. plimbându-se prin odaie şi dialogând cu pereţii, ce puteţi voi face cu tehnologiile voastre învechite? Nici Stalin, ascultaţi vorba mea, n-ar fi realizat mare lucru, dacă nu introducea tehnologii noi. Dragă, uite, acum ies din hotel şi vin până la voi. Trebuie să vă conving. Dacă nu mă înţelegeţi, sunteţi pierduţi. Eu am mizat pe voi. Trebuie să mă ascultaţi".
Era un discurs incredibil pe care vechiul ilegalist comunist Miron Radu Paraschivescu din România îl adresa unei Uniuni Sovietice prea mari pentru el. Dar ce spunea M.R.P. atunci avea să se confirme, în toţi anii care au urmat. Într-adevăr, Miron vedea salvarea comunismului sovietic în adoptarea de tehnologii noi. Reproşuri ideologice sau politice nu-şi permitea să facă pentru că probabil, nici nu le simţea ca atare. Şi, după ce termina ceea ce credea el că este transmisie în direct, îmi făcea semn să ieşim şi să vedem efectele. În fiecare colţ al coridoarelor de la fiecare etaj se afla o mică recepţie, cu o recepţioneră atentă la tot ce se întâmpla în stânga şi dreapta ei.
Când M.R.P. ieşea din cameră, fata de la recepţie începea să se agite şi reacţionau, parcă la comanda ei, tot felul de oameni ai hotelului care se trezeau că au treburi în zonă. În acest fel, când am ajuns jos, ne-au întâmpinat doi oficiali ai Uniunii Scriitorilor. Ei ţineau, probabil, loc de lideri ai întregii conducerii sovietice şi veniseră să ne comunice fleacuri, dar nu puteau să nu vină, din moment ce M.R.P. prezenta asemenea simptome de ciudăţenie politică. Erau trepte ierarhice multe până la liderii invocaţi de poetul român, chiar dacă felul cum li se adresa el acelor conducători era plin de emoţie şi grijă. Dar, în acel sistem, de ierarhii îngheţate, până şi mila eventuală faţă de cei de sus este ofensatoare.
Ei se află dincolo de bine şi de rău. N-au nevoie de grijă, de milă, de dragoste, de compasiune. Poate şi din această decepţie a lui M.R.P., că nu i se primeşte proba de grijă şi solidaritate, el a pregătit cu îndârjire extraordinara ieşire în public de la Sala Lujniki, unde a dat pur şi simplu un pumn în nas aroganţei noilor ţari.
(Va urma)
Citește pe Antena3.ro
