Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă suni la o agenţie de turism din Alaska şi ceri să vizitezi România, cu siguranţă în traseul încropit îţi va recomanda şi Voroneţul, biserica zugrăvită cu pensula înmuiată în credinţă.
Lăcaş însemnat cu o pictură legendară. O palmă de geniu mânuită de Dumnezeu prin mâinile aurite ale unor zugravi, călugări necunoscuţi, atunci şi astăzi. Aşa a ieşit acel albastru împrumutat parcă din cărţile sfinte pe peretele exterior. Doar credinţa pictorilor, atât ar fi putut duce la aşa ceva. Pe acea culoare şi-au sprijinit fruntea ieri şi azi pelerinii. În zile de criză şi de nevoinţă.
Nimeni nu mai poate stabili formula, fie şi chimică, a „Bibliei cu toate paginile deschise", cum mai este numită pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ. O mănăstire cât zările fără de sfârşit ale văzduhului. În satul aşezat pe un deal, înconjurat de brădetul verde, cenuşiu.
Astăzi, sub umbra albă a iernii, lăcaşul e ca un giuvaer albastru pe întinderea neţărmurită a iernii. Este o frumoasă armonie între construcţia lăcaşului şi picturile sale murale. Impresionează Judecata de Apoi. Albastru cu râuri roşii, de foc, un drum presărat de păcate, către iad. Sau către împăcarea cu viaţa şi îndreptarea spre credinţă. Şi înainte de 1989, când biserica era închisă, oamenii se regăseau aici pe sine. Era o formă de luptă cu ateismul. În umbra brazilor seculari ai lui Ştefan.
Astăzi, în vremuri de criză, mănăstirea are o importanţă specială. Mai puţini turişti, dar mai mulţi credincioşi. Maica stareţă, Stavrofora Irina Pântescu, spune că turiştii, ca şi pelerinii, vizitau mănăstirea şi înainte de 1989, chiar dacă nu se ţineau slujbe, ca să se regăsească drept oameni. De atunci şi până astăzi au venit de peste tot, din Japonia până-n Australia, şi s-au închinat. Acum, maica stareţă aşteaptă şi un pelerin din Groenlanda. „Numai un pinguin n-a venit, dar îl primim cum se cuvine."
Mai întâi, cum vedeţi, am stat de vorbă cu maica stareţă. Dar cu puţin timp în urmă, alături de un grup de turişti sosiţi cu autocarul şi mergând pe urmele lui Eminescu, am poposit la Voroneţ. Zilele trecute am fost din nou şi am aflat povestea unui preot, fost sudor, căruia întâlnirea cu Mănăstirea Voroneţ cu ani în urmă i-a schimbat destinul, i-a luminat viaţa.
EMINESCU ŞI VORONEŢUL
Mai întâi povestea turiştilor, pelerini plecaţi de departe şi ajunşi la mult-cunoscuta mănăstire. Grupul de iubitori ai lui Eminescu, ai literaturii în general, strânşi în filiale Astra din ţară, dar şi din Bulgaria, Serbia, Republica Moldova a inclus ca punct de oprire şi Mănăstirea Voroneţ. Sărbătoreau Deniile eminesciene şi poposeau la Voroneţ, mergând pe urmele lui Mihai Eminescu.
Un preot sârb de origine română din Deliblata, altul din Chişinău, un bulgar din Varna, alături de români din Iaşi, Alba-Iulia sau Timişoara au aprins o lumânare la mormântul lui Daniil Sihastrul de la mănăstire. Dar mai ales au admirat impresionanta scenă: Judecata de Apoi. „Frumoase căşi (case - n. red.) aveţi voi, dar şi mai frumoase sunt lăcaşele sfinte. Acest Voroneţ este magnific. Şi Eminescu trebuie să fi fost aici", mi-a spus Vlatko Petkovici, venit tocmai din Belgrad. Maica muzeografă, ghidul erudit al mănăstirii, monahia Elena Simionovici, ne-a spicuit din istoricul mănăstirii, dar mai ales ne-a explicat semnificaţia picturilor aranjate pe albastrul inconfundabil de Voroneţ, deasupra capetelor noastre.
Maica are două facultăţi şi ştie a prinde grai în limbi străini câte degete avem fiecare la mâini. A scris şi o carte despre mănăstire, care se află la vânzare în gondac, un fel de bibliotecă a mănăstirii, pentru cei care vor să studieze în amănunt picturile şi acasă. Pentru că nu e lucru de şagă, pictura te impresionează, dar tainele nu i le poţi pătrunde decât întorcându-te şi reîntorcându-te la ea. Acolo vin pelerini în costum popular din Bucovina şi se roagă sfios, din tot sufletul, iar unii, bătrâni, se închinau şi plângeau.
Tot ei ajungeau la Voroneţ şi înainte de 1989 şi lăsau pomelnice acolo, dar fiindcă mănăstirea era închisă, pomelnicele se duceau la biserica din sat, care este aproape.
PE CRIZĂ, MAI PUŢINI TURIŞTI, MAI MULŢI PELERINI
Stareţa mi-a povestit despre afluxul de turişti de aici de-a lungul anilor. „Înainte era doar Monumentul Voroneţ. În 1991, când mai multe mănăstiri s-au redeschis, Voroneţul era în paragină. Au intrat mâini care s-au apucat de gospodărie şi, aşa, pelerinii, închinătorii, au crescut de la an la an. Şi anul trecut, cu toată criza, au fost mai puţini turişti, dar mai mulţi pelerini.
Pelerinajul la Mănăstirea Voroneţ l-aş descrie ca pe o sete de a se adăpa din adevăruri a celui care călătoreşte la un izvor cât mai curat şi mai pur. Şi ca pe o necesitate a satisfacerii foamei spirituale. Cea materială o găseşti oriunde, însă foamea spirituală, dorinţa de a fi mai buni, în primul rând de a se cunoaşte pe ei şi pe cei din jur şi de a căuta modele după care să meargă spre desăvârşire, e ceea ce trebuie să găsească pelerinul."
Citește pe Antena3.ro
O REVELAŢIE LA MĂNĂSTIRE
Impresionantă este şi povestea părintelui arhimandrit Dosoftei Şcheul, mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iaşi, care şi-a schimbat destinul şi, din sudor-lăcătuş, a ajuns preot după ce s-a închinat şi a fost de mai multe ori în pelerinaj la Voroneţ. „Am mers în pelerinaj de multe ori înainte de '89, am văzut foartă multă lume, parcă atunci era mai multă lume la mănăstire. Mai ales la hramuri. Erau sute de oameni care se simţeau ostracizaţi de sistem, căutau mai mult decât aveau acasă şi găseau la mănăstiri, la duhovnicii mari. Mergeau la spovedanie foarte mulţi."
PELERIN LA VORONEŢ
Despre Voroneţ se spune că este Capela Sixtină a Moldovei. „Nicăieri nu se întâlneşte o pictură aşa de frumoasă. Când am văzut şi pe viu Judecata de Apoi, toate celelalte icoane, scene foarte frumoase, căderea Constantinopolului, mi-am dat seama cât de importantă este o pictură. Pictura s-a făcut pe pereţi pentru că lumea nu ştia carte în trecut, este Biblia zugrăvită pe pereţi, oamenii chiar dacă nu ştiau carte au aflat, astfel, vieţile sfinţilor, ce e Judecata, care sunt minunile Mântuitorului, Maicii Domnului.
Picturile sunt ca o carte deschisă, ca o Biblie pe care o citeau ţăranii doar văzând-o. Am avut sentimentul că acei meşteri, pictorii care au construit biserica, aveau o credinţă mult mai puternică decât aveam noi astăzi. Mănăstirea Voroneţ a fost făcută în câteva luni, noi nu putem azi nici cu macarale să terminăm atât de repede."
Părintele îşi aminteşte de prima vizită la Voroneţ: „Prima dată am fost la Voroneţ în '77, dar am venit şi după '80. În '77 eram la şcoală şi am făcut excursie cu clasa, cu profesori, colegi, cu autobuzul. După aceea am mers cu prietenii. Ori de câte ori mergi acolo, descoperi ceva nou, scene noi."
PICTURA MI-A INFLUENŢAT VIAŢA
Omul bântuit de necazuri găseşte linişte văzând pictura de la Voroneţ. „Chiar şi ateii meditează, îşi spun că toate astea sunt făcute de nişte oameni care au trăit aproape de Dumnezeu. Pictura te face să te gândeşti la câte daruri a lăsat Dumnezeu oamenilor, apoi te face să vezi sufletul celui care a pictat, fiindcă a pus din sufletul lui pe perete, în pictură, te face să vezi cât eşti de mic şi chiar să te simţi păcătos, când vezi sfinţii cu aureolele, cu foiţe de aur. Pictura cu Judecata de Apoi m-a influenţat în viaţă şi chiar astăzi mă influenţează. Şi întotdeauna când mă gândesc că trebuie să fim judecaţi, mă gândesc la Judecata pictată acolo, cum curge râul de foc, cum curge de sub tronul Dumnezeirii, al Sfintei Treimi, şi cum stau de-a stânga păcătoşii. Scena Judecăţii de Apoi mă face să-mi simt nimicnicia, neputinţa, pentru că într-o zi şi eu trebuie să fiu judecat."
Părintele este convins că Voroneţul este un reper pentru fiecare om, fie laic, fie cleric, de aproape sau de departe, român sau străin: „Cred că mai ales în Postul Paştilor, dar şi în celelalte, fiecare credincios ar trebui să treacă pe la Voroneţ să mediteze la Judecata de Apoi, la frumuseţea pe care acum măicuţele de acolo încearcă s-o pună în valoare. Apoi, e bine ca vizitatorul să ceară părinţilor care slujesc în fiecare zi Liturghia şi fac rugăciuni şi acatiste, să îl spovedească, apoi să plătească un pomelnic, cu bănuţul lui, cât e de puţin, să ajute în continuare ca mănăstirea să înflorească şi să ţină măcar încă 500 de ani", a mai povestit părintele Dosoftei.
Istoricul Mănăstiri iVoroneţ
Mănăstirea Voroneţ este situată în satul cu acelaşi nume, la 36 km de Suceava şi 4 km de Gura Humorului. Biserica a fost ridicată în anul 1488, în numai patru luni şi jumătate, în timpul domniei lui Ştefan Cel Mare. Este impunătoare şi prin construcţie, dar mai ales prin pictura exterioară de influenţă bizantină, vestită în toată lumea. Trăinicia frescelor exterioare, expuse intemperiilor naturii, într-un loc unde vremea nu este prea prielnică, uimeşte şi astăzi. Pictura exterioară a Voroneţului, datând din timpul domniei lui Petru Rareş, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reuşit ansamblu al artei feudale moldoveneşti.
Nota caracteristică a acestor fresce o constituie bogata imaginaţie creatoare a realizatorilor ei, care introduc în compoziţie elemente folclorice: arhangheli care suflă din buciume, fluierele păstorilor de munte şi altele. Este un miracol ca o tencuială zugrăvită printr-un meşteşug vechi, primitiv, să reziste 450 de ani. Compoziţia albastrului de Voroneţ nu a fost elucidată în totalitate, fiind vorba de azurit fărâmiţat şi o substanţă organică rămasă neidentificată. Mănăstirea Voroneţ, alături de Humor, Suceviţa, Moldoviţa şi Arbore, aflate în patrimoniul UNESCO, au fost premiate cu „Mărul de Aur" în anul 1975 de Uniunea Internaţională a Jurnaliştilor şi Scriitorilor din Turism.
