Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Arestatul care trece prin zid
– Băi, ăsta… Băi, ziaristule! – mă repede civilul. Ziaristu’ lu’ peşte! Te-a întrebat cineva ceva? Nu deschizi gura decât dacă eşti întrebat, ai înţeles? Marş mai încolo!
Nu vrea să stau aproape de el. Eu sunt un puşcăriaş. O flegmă. Şi el se fereşte, nu vrea să mă ia pe talpă din nebăgare de seamă. Nu am unde să mă dau mai încolo. Sunt deja cu spatele la perete. Acum vreau să trec prin zid ca Bourvil. Mă împing puţin cu spatele, aşa, şi gata, mă topesc, ajung dincolo, în straturile cu marole şi ceapă. Vin doi paşi până în dreptul poliţistului şi-i ard una peste ceafa lui slăninoasă, prin zid...
Dar nu, nu trebuie să fug iar de realitate tocmai acum. Nu acum. Trebuie să fiu cu mintea trează şi cu ochii cât cepele. Cum nu-mi convine ceva din ce se întâmplă cu mine şi în preajmă, ţuşti! în literatură, în film, în ficţiune. Este aici, în mintea mea, o clăpiţă care sare automat când tensiunea creşte brusc. Ca siguranţa de la contorul electric. Face ţac! şi gata, m-a decuplat de ici şi mă leagă dincolo, cu un fir subţire. Aşa adormeam la cămin. După ce am plâns pe paginile lui Giovagnoli, unde Spartacus murea străpuns de săgeţi, multă vreme am adormit făcând ordine în Antichitate, rescriind istoria lumii cu o mitralieră împrumutată din "Porţile albastre ale oraşului”. Şi când luam bătaie de la Zgripţuroaica sau de la moş Băşinuţă fugeam repede la Jijia, iar de acolo, plutind pe un buştean, ajungeam cât ai zice peşte pe Mississippi şi mă ascundeam cu Tom Sawyer pe o insuliţă sălbatică. Mă făceam Tarzan, Lancelot, d’Artagnan şi le-o plăteam cu vârf şi îndesat la toţi nenorociţii ăia care mă băteau şi adormeam împăcat, chiar dacă ei nu ştiau cum le-am întors-o. Mai târziu am urcat pe goeleta "Speranţa”, am încărcat în cală toată păturile din dormitor şi le-am dus alcalufilor din Ţara Focului să se învelească cu ele. Da, eram chiar Anton Lupan şi semănam perfect cu Ion Besoiu. Dar pe unde n-am umblat şi ce n-am făcut! N-a rămas carte să nu fi fost în ea şi să nu mă fi întors mai puternic din paginile ei, mai frumos, mai bun, mai talentat, mai bogat şi mai iubit. Mai iubit în primul rând. Mai fug şi acum de acasă, în aşteptarea somnului, să mai îndrept câte ceva în lume, să mă răfuiesc cu tiranii, să mă bucur de nişte succese literare, – am luat Nobelul de două ori –, sau să o îmbrăţişez pe Donna Alba într-un iatac cu totul şi cu totul alb, încât ne-am rătăci dacă n-ar fi celălalt. Şi fug des la mama mea regăsită, fug chiar cu totul, de-adevăratelea, pentru că ea mă mai strânge şi acum în braţe ca pe un copil, cum nicio mamă din cărţi nu m-a strâns când eram singur la cămin şi umblam pe aiurea cu mitraliera la mine, cu busola sau cu sticluţa de elixir care mă făcea invizibil. Ştiu că pot să evadez şi printr-o fisură cât ai înfige acul, mă scurg osmotic prin înţepătură, nevăzut, neauzit. Dar acum nu trebuie, nu trebuie să trec dincolo. Apăs cât pot de tare cu degetul pe clăpiţă. O ţin să nu sară. Trebuie să rămân aici, unde lumea se face tot mai mică în jurul meu, mă strânge mai tare şi mai tare. Mă simt ca împins cu forţa într-un tub strâmt de sticlă, doar ochii pot să-i mai mişc şi abia mai respir.
Mă salvează telefonul. Sună ca alarma din armată: strident, în serii scurte. Tresar. Mai tare decât toţi. Tubul se face ţăndări. Pot să mă mişc. Mă împing cu spatele în zid. E tare. Nu trec prin el. Trag aer până mă dor plămânii.
– Poliţia Costuleni!, urlă civilul. S-a repezit la receptor de parcă se temea să nu i-l ia careva. – Colonelul Cuza la telefon! De la Inspectoratul Judeţean.
Colonelul Cuza e aici. Ascultă ce-i spune centralista şi mârâie supărat. Moş Ion Roată numai ce-a ieşit tiptil pe uşă, nepupat, nestrâns în braţe, s-a dus la vaca lui. Peretele se destramă în spatele meu, alunec. Sunt aghiotantul lui Cuza. Am aţipit în jilţul din anticameră, cu scrisoarea de la mama pe genunchi. Cuza iese din biroul domnesc.
Citeşte scrisoarea îngândurat şi exclamă plin de mândrie:
– Ieri am fost avansat ‘lent-colonel, ca să ştii şi tu, sergent-major! Să nu te mai aud cu "dom’ maior”! – se răsteşte el, cumva glumeţ, la Milică al meu.
Care vă să zică asta îl enervase aşa tare. Că Milică i-a spus maior. Şi el e deja ‘lent-colonel. Pe scurt, colonel. Încă un pas şi urcă pe tron.
– Ziaristule, ce facem acum, tăticule?, mă întreabă Cuza bâtând cu degetele în masă. Cică nu răspunde nimeni acasă la tine. Adică nu. Sună centralista la greu, dar răspunde mereu cuplajul. Ai telefon în derivaţie, da? Necaz mare, tăticule. Cică la cuplaj sunt nişte faraoni de copii singuri acasă. N-apucă să ţârâie o dată, că ei, haţ! receptorul şi încep să zbiere, să râdă, fac ca toţi dracii la telefon. A strigat centralista la ei: "Măi, copii, măi, nu mai răspundeţi voi, lăsaţi telefonul să sune ca să răspundă dom’ secretar!” Dar nu te poţi înţelege cu dracii ăia. Ei, cum facem? E târziu. Renunţi?
– Deci eu zic să mergem, că e târziu! – se bagă şeful de post. Vezi, noi suntem corecţi, pe lege. Deci vrem să-ţi dăm dreptul ăsta, că aşa e în democraţie. Dar dacă nu ne lasă copiii…
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (14), Paişpe (15), Paişpe (16), Paişpe (17), Paişpe (18)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
