Carlos Şacalul, intervievat de El Pais

Într-un interviu acordat publicaţiei El Pais şi preluat de Rador, Carlos Şacalul mărturiseşte că nu regretă nimic din trecutul său violent. El vorbeşte şi despre fenomenul alarmant al analfabetismului existent în închisoarea în care îşi ispăşeşte sentinţa pe viaţă: "Lumea de aici nu are interese intelectuale. E greu să comentezi o ştire cu ei. Singurul interes al multora e să ia droguri". Carlos spune că are activităţi elevate - e la curent cu ştirile şi citeşte mult.

Întrebat dacă este conştient că poate muri în închisoare, Carlos răspunde senin: "Pedeapsa pe viaţă nu înseamnă nimic. E o problemă politică". La fel de deschis este şi atunci când vorbeşte de ideile sale politice la care nu a renunţat niciodată: "Eu, la 14 ani, în ianuarie 1964, am intrat în rândurile Tineretului Comunist din Venezuela. Şi până în ziua de azi nu m-am schimbat deloc. Sunt tot comunist. Nu sunt dogmatic, am studiat, am cunoscut oameni importanţi la conducerea ţărilor comuniste. Rămân fidel principiilor leniniste: sunt un comunist convins şi militant".

Cât despre folosirea armelor de foc, ea este permisă, în concepţia Şacalului, "în funcţie de cojunctură, în anumite situaţii. Ca în Columbia în zilele noastre. Sau în Afganistan: acolo e legitim". Utilizarea armelor este necesară în funcţie de contexte, a completat, mai târziu, Şacalul: "Nu tu decizi, frate, circumstanţele decid. În acel moment, ori dai înapoi, ori mergi înainte. Cei care stau la cafenea şi decid să facă una sau alta nu au viitor. Circumstanţele istorice decid. (...)

În 1971, după atacurile grupului Septembrie Negru împotriva armatei iordaniene, un general mi-a spus: «Băiete, avem nevoie de tine în străinătate». Mă luptasem deja cu soldaţii iordanieni, care erau curajoşi, buni luptători, cu vână, credeau în regele lor, Hussein, care era un tip altfel decât regii de decor, era un rege de temut, nu era un papagal. Aşa că mi-au spus să plec la Londra şi aşa au început misiunile internaţionale".

Când reporterul l-a întrebat pe interlocutorul său despre terorism, acesta din urmă a răspuns categoric că bombardarea Afganistanului reprezintă un act de terorism. "Eu am fost condamnat pentru omor din culpă, nu cu premeditare. Nu pentru terorism. A mă acuza de terorism e o invenţie, cum e porecla Şacalul", a răspuns Carlos după ce jurnalistul a insistat asupra întrebării.

"Eu deţin recordul de operaţiuni executate pentru rezistenţa palestiniană. Nu spun dirijate sau planificate: executate. Personal. Nimeni nu a executat mai multe operaţiuni ca mine. Şi sunt mândru de asta. Şi sunt tratat ca un şacal", a continuat interlocutorul precizând că nu ştie numărul operaţiunilor pe care le-a dus la bun sfârşit de-a lungul timpului.

"Aceste operaţiuni, cum le numiţi dv., aduceau vărsare de sânge, victime", a continuat autorul interviului, jurnalistul Antonio Jiménez Barca. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat: "Sigur. Dar puţine victime nevinovate: 10%. 10% nu înseamnă nimic. Yasser Arafat a vorbit la ONU cu o ramură de măslin într-o mână şi o puşcă în cealaltă. Nu am nimic de adăugat la asta".

NU REGRETĂ NIMIC
Întrebat dacă are vreo părere de rău, Carlos a răspuns: "Căinţa e un concept religios. Nu spun că nu am păcătuit niciodată. Dar în lupta militantă, revoluţionară, nu. Pot fi afemeiat, poate să-mi placă băutura, vinul bun, dar acum, fiind musulman, nu se cuvine să fac aşa ceva: de fapt, nu fac aşa ceva pentru că sunt închis".

Carlos se amuza - după cum recunoaşte astăzi - în momentul în care citea în presă că este cel mai căutat om din lume. Călătorea mult, de fapt, devenise un obicei pentru el să viziteze toate ţările cu regim comunist. Astăzi, el continuă să păstreze o undă de mister asupra acţiunilor sale: "90% din lucrurile pentru care sunt responsabil nu sunt menţionate deloc. (...)

Se va afla totul la momentul potrivit. Când îmi voi publica memoriile. E prea devreme acum. Le-am scris în noiembrie 1992, la Amman, şi am făcut două copii dactilografiate pe care le-am trimis unor persoane care nu se cunosc. Încă nu e momentul. N-o să fiu turnător. Sunt implicaşi şefi de stat, chiar şi în Franţa. (...) N-o să mă dau în gât singur. Dacă am bea o cafea pe marginea piscinei, în Caracas, am putea vorbi mai liber, dar în condiţiile astea..."




CEAUŞESCU, UN OM BUN
Despre "momentul România", Carlos vorbeşte frumos la adresa lui Ceauşescu: "Ţineam la Ceauşescu şi îl respectam. Nu era prea luminat, un tip care se trăgea dintr-o familie foarte săracă. Mare patriot, foarte solidar. Ne-a primit foarte călduros. Eram primiţi cu toate onorurile: locuinţă, mijloace de deplasare, dar nu am primit nici un sfanţ de la oamenii ăia. Vă spun: toate atentatele contra exilaţilor români au fost făcute de poliţie, când Ceauşescu trăia.

Dacă era să fim mercenari, la ce naiba să lucrăm pentru România? Am fi lucrat pentru SUA! Crezi că le puteam spune tovarăşilor mei: «Îl omorâm pe cutare profesor sau pe cutare ziarist» fiindcă ne cere Ceauşescu? M-ar fi scuipat în faţă. Noi nu ceream bani, impuneam. SUA plăteau cu milioane de dolari şi sunt mândru că am jucat un rol fundamental în asta. Şi nu numai cu state "prietene", ci şi cu state inamice: şi plăteau. Francezii ne-au plătit cinci milioane de dolari când eram în Algeria, în 1976, pentru un avion al companiei Air France, pe care l-am dus la Entebe, la aeroportul din Uganda. Toată lumea plătea, frate".

O viaţă incognito
Cunoscut sub numele de Carlos Şacalul, Ilich Ramírez Sánchez s-a născut în urmă cu 59 de ani, în Venezuela, într-o familie de burghezi. Tatăl său era avocat şi comunist, mama - catolică şi conservatoare. Mama a fost cea care i-a spus prima dată Carlos, iar poliţia l-a denumit "Şacalul", inspirându-se dintr-un roman al epocii. În anii '70, a devenit cel mai căutat om din lume, având peste 52 de nume diferite, pe mai mult de 100 de paşapoarte, scrie El Pais, citat de Rador. Carlos a lăsat în urma sa 80 de morţi, potrivit Ministerului francez de Interne. Şi-a petrecut o parte din adolescenţă la Londra, unde a aderat la comunism. În timpul studenţiei, petrecute în URSS, a cunoscut membri ai rezistenţei palestiniene.

Alături de ei a luptat împotriva armatei iordaniene în aşa-numitul grup Septembrie Negru. Avea 21 de ani. Ulterior i s-au atribuit asasinate armate, cu bombă, în magazine din centrul Parisului, în trenuri, maşini capcană. În 1975 a sechestrat, la ordinul altor cinci terorişti, o întreagă reuniune a OPEC la Viena: a luat 60 de persoane drept ostatici, între ele 11 miniştri. Unul dintre ei l-a definit ca un tip dotat cu o extraordinară capacitate de a acţiona sub presiune.

În 1964 aderă la comunism şi mai târziu se converteşte la islamism, dar nu a fost niciodată nici spartan, nici auster, nici sărac: întotdeauna a afişat aere de dandy (inclusiv în închisoare, unde are un palton de caşmir) pentru că, aşa cum mărturiseşte, "a te îmbrăca decent e o chestiune de clasă, tovarăşe. Nimeni nu trebuie să-şi renege originea".

În peste 20 de ani de existenţă incognito, a umblat din ţară în ţară, din Yemen în Uganda, din Siria în Algeria, din Libia lui Gaddafi în România lui Ceauşescu, până când, într-o dimineaţă de august, în 1994, a fost arestat, în timp ce dormea, într-un cartier din împrejurimile capitalei sudaneze Khartoum, după ce fusese "vândut" de autorităţile sudaneze faimosului superespion francez Philippe Rondot.

De atunci zace într-o închisoare franceză, unde "abundă mediocritatea", spune el. E condamnat pe viaţă pentru asasinarea cu sânge rece, într-un apartament din Paris, în agust 1974, cu trei gloanţe, a doi inspectori ai poliţiei franceze şi a unui terorist libanez care, spune Carlos, l-a trădat. A acceptat să acorde un interviu ziarului El País, prin telefon, din închisoare. (Rador)