Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La două luni după semnarea acordului româno-american privind scutul de la Deveselu, controversele şi obiecţiile au revenit în forţă. În noiembrie 2011, o decizie legiferată de Congres pentru reducerea deficitului SUA cu 1,2 trilioane dolari în următorii 10 ani ar putea duce, cu începere din 2013, la diminuarea serioasă a cheltuielilor de apărare. Iar la 25 aprilie 2012, în Congres a fost reluată o discuţie mai veche şi s-a cerut ca rachetele est-europene să fie considerate ca o contribuţie a SUA la NATO, cu alte cuvinte că şi ceilalţi membri ai Alianţei trebuie să scoată bani şi să plătească pentru ele. În acest punct lucrurile s-au complicat definitiv, întrucât şansele ca asta să se întâmple s-au dovedit foarte reduse, la summitul NATO de la Chicago, de la 20-21 mai 2012, la mult controversatul punct 3 de pe ordinea de zi, finanţarea sistemelor de apărare antirachetă din Europa, nimeni nu a dus mâna la buzunar, Washingtonul s-a lovit, pretutindeni, de bugete de apărare mult diminuate, a fost evident că punctul de vedere al Congresului a rămas o predică în deşert şi că există riscul serios ca proiectul să se ducă de râpă, dacă SUA nu vor continua să-l finanţeze 100%.
Apoi, după o vară 2012 ceva mai calmă, în septembrie criticile au reapărut la ordinea zilei. După doi ani de studii, o echipă de oameni de ştiinţă şi experţi militari, afiliată la Academia Naţională de Ştiinţe a Statelor Unite, a concluzionat că întregul sistem de apărare antirachetă al Americii este “fragil”, lasă ţara vulnerabilă în faţa rachetelor intercontinentale, indiferent de unde ar veni ele, şi trebuie renovat cap – coadă. Raportul lor a recomandat să se renunţe la amplasarea inutilă în Europa de Est a interceptorilor contra rachetelor iraniene cu rază medie de acţiune, întrucât Teheranul nu va avea rachete capabile să lovească vestul Europei şi America, adică rachete intercontinentale, înainte de anul... 2025 (!); de asemenea, raportul a arătat că rachetele prevăzute pentru faza a 4-a a proiectului, SM-3 II B, la Deveselu şi în Polonia ar dubla, în mod inutil, scutul antirachetă cerut de Congres şi care urmează să fie instalat în două locaţii de pe coasta de est a SUA, în 2015.
În sfârşit, raportul GAO de la 9 februarie 2013, cel care a produs la Bucureşti luările de poziţie cunoscute, nu este primul de acest gen, ultimul nu a făcut nimic altceva, decât să umple paharul. În februarie 2009, un raport GAO către Congres arăta că “tipul de rachete propuse pentru Europa de Est prezintă probleme la toate testele efectuate, orarul lor este rămas în urmă”, apoi, un alt raport din martie 2011 specifica faptul că există riscul inacceptabil al integrării în sistem al unor componente neverificate etc.; cel din aprilie 2012 a vorbit de defecţiuni la motoarele rachetelor şi că benzile de frecvenţă ale viitorului radar din România, dacă nu vor fi modificate, vor interfera cu telefonia mobilă, televiziunile şi radiourile locale etc. În concluzie, criticile aduse sistemului antirachetă est-european de căte GAO au crescut de la an la an, ca număr şi intensitate, în toate direcţiile şi, aşa cum s-a văzut în ultimul raport, s-a pus în discuţie însăşi validitatea şi oportunitatea componentei româneşti a sistemului.
Faptele sunt multe, concluzia este una singură. Proiectul antirachetă est-european al lui Obama – şi o dată cu el şi proiectul Deveselu – se află sub o presiune formidabilă, este criticat şi, ca la box, împins în corzi. Şi, înainte de toate, proiectul intră în coliziune frontală cu opoziţia activă a Rusiei, care crede că proiectul interceptorilor est-europeni (1) pune în pericol “echilibrul terorii nucleare” acceptat de cei doi adversari din fostul Război Rece; (2) anulează “palme bătute” dincolo de uşi închise şi de microfoane uitate deschise, de către americani şi ruşi de 58 de ani încoace, de la Geneva 1955, şi (3) cel mai serios este că, din pricina acestui proiect, Rusia a căpătat un sentiment de insecuritate şi se simte ameninţată direct pe frontierele sale.
Din primele momente de după instalarea la Casa Albă, administraţia neoconservatoare Bush jr. a lansat o “ofensivă” generalizată împotriva Moscovei. Aceasta s-a produs pe plan ideologic, pentru democratizarea societăţii ruse şi ex-sovietice prin activitatea şi propaganda nemijlocită în Rusia, Belarus, Ucraina, Caucaz, Kazahstan etc. a unor organizaţii nonguvernamentale americane, cum au fost Freedom House, National Endowment for Democracy, Project on Transitional Democracies etc.; prin instalarea unor democraţii de piaţă liberă în ţări ale fostei URSS şi la frontiera directă cu Rusia – revoluţiile şi regimurile “portocalii” din Ucraina şi Georgia, în anul 2004; prin încercarea de “internaţionalizare” a Mării Negre, adică deschiderea ei pentru navele militare americane şi interesele economice ale administraţiei în zona Caucaz – Caspica – Asia Centrală ex-sovietică, cu resurse energetice importante, petrol şi gaze naturale, şi, în sfârşit, printr-o prezenţă militară activă în proximitatea Rusiei, adică instalarea unor sisteme antirachetă şi de monitorizare radar în ţările foste socialiste din Europa de Est.
Startul ofensivei către Est a fost dat de Bush, atunci când a denunţat unilateral tratatul cu ruşii amintit, al rachetelor antibalistice. Dar, acel discurs al său de la 1 mai 2001 a marcat şi o altă “premieră”, noua hotărâre a Moscovei de a se opune oricărei intruziuni militare a Washingtonului în spaţiul fostei URSS şi al ţărilor est-europene, considerat de către ruşi ca o “centură de siguranţă” între vestul euroatlantic şi estul euroasiatic, adică între NATO şi Rusia. De atunci încoace, Moscova a reacţionat spontan, ori de câte ori s-a produs o evoluţie în povestea scutului antirachetă. Din Polonia nordică, de lângă exclava Kaliningrad, a ruşilor, şi până la Deveselu, în sudul României, pe o distanţă de 1.700 km – cu 300 km mai scurtă decât fosta Cortină de Fier, a Războiului Rece – Rusia a ridicat în faţa rachetelor americane Cortina de “Niet!”. (va urma)
Citește pe Antena3.ro
