Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Teodor Niţu, profesor de Ştiinţe şi Fizică la Seisen International School din Tokio, a relatat, în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, despre momentele producerii seismului de vineri şi despre modul admirabil în care conducerea şcolii unde lucrează a gestionat situaţia de criză.
Citeşte aici totul despre devastatorul cutremur din Japonia"Doamne, ajută! Bine că am scăpat şi că am trecut şi de noaptea cu replici seismice puternice. Aici, la Tokio, unde locuiesc cu soţia şi cei doi copii ai noştri, pagubele au fost minore, dar şocul catastrofei se resimte şi acum. Nici nu-i de mirare, având în vedere că seismul a fost unul dintre cele mai puternice din istoria omenirii. Şi aici cutremurul s-a simţit rău, a fost mai mare decât cel din România din 1977 şi a durat mai mult, iar sperietura a fost groaznică.
Când a început, eram la şcoală, la etajul 3, unde se află laboratorul meu. În primele 10-15 secunde nu am băgat prea mult în seamă cutremurul. După ce trăieşti un timp aici, te obişnuieşti cu cutremurele mici, sunt destul de dese, aşa că am crezut că o să fie la fel şi acesta. Imediat după aceea, mi-am dat seama că începe să fie mai rău, fiindcă au început să cadă cărţile şi alte lucruri din laborator. În asemenea cazuri, în şcoli, aici, în Japonia, regula este să te bagi sub masă, ca să te fereşti de ceea ce ar putea să cadă peste tine. Văzând că începe să fie şi mai rău, m-am repezit sub una dintre mesele din laborator. După încă vreo câteva secunde, am văzut că nu se opreşte şi că devine şi mai puternic. Atunci m-am decis să cobor, mai ales că trebuia să vedem ce se întâmplă cu copiii. Seisen este o şcoală mare, are cam 700 de elevi, şi toată lumea trebuie să aibă grijă de copii în astfel de cazuri. Am luat geanta pentru urgenţe şi am ieşit pe hol. Aici, fiecare clasă are o geantă pentru urgenţe, în special pentru cutremure, echipată cu tot ceea ce ai nevoie ca să supravieţuieşti 24-48 de ore. Se adaugă echipamentul medical de urgenţă.
M-am uitat în cele două clase a XII-a aflate lângă laboratorul meu şi am văzut că deja copiii ieşiseră. Am coborât scările cât de repede am putut. La parter m-am întâlnit cu directoarea liceului, care mi-a spus să las geanta şi să stau sub pragul uşii. Încă nu se oprise cutremurul. Am mai stat câteva secunde cu ea, după care am alergat pe hol spre cantina şcolii, ca să ies în curte, unde trebuia să ne adunăm cu toţii. În 20 de secunde, cât mi-a luat ca să ajung acolo, zgâlţâiala nu încetase, dar se mai ponderase. Copiii erau deja strânşi pe clase, nu erau însă toţi, iar câţiva profesori începuseră să dea indicaţii despre cum trebuie să se organizeze. Imediat ne-am mutat pe terenurile de tenis, care sunt un loc mult mai sigur. Au început să vină şi cei mici, iar atunci am început să organizăm un fel de tabără de urgenţă.
Aici, lucrurile sunt foarte organizate, iar copiii şi adulţii sunt foarte disciplinaţi în astfel de situaţii de urgenţă. Fiecare elev are ataşat de scaunul din clasă un fel de pungă făcută dintr-un material special, numită Zukin, pe care trebuie să şi-o pună imediat pe cap după ce începe cutremurul, iar apoi să urmeze nişte reguli foarte stricte de evacuare. Au fost foarte mulţi copii care au plâns. S-au speriat foarte tare, au fost în stare de şoc. Primele minute după cutremur am încercat cu toţii să ne revenim şi să aflăm cât mai multe informaţii despre ce se întâmplă. Mi-am văzut soţia, care lucrează în aceeaşi instituţie ca şi mine, dar la grădiniţă, şi fetiţa. Atunci m-am mai liniştit. Nu am ştiut nimic despre băiatul nostru mai bine de o oră, în afară de faptul că la şcoala lui nu se întâmplase nimic grav. Ne-am reîntâlnit după mai bine de două ore de când cutremurul se terminase. Imediat după seism, reţeaua telefonică a căzut, iar metroul şi trenurile nu au mai circulat, aşa că a trebuit să ne organizăm ca să putem găzdui toţi copiii pe terenurile de tenis. Am stat aşa mai bine de două ore, timp în care s-a produs şi cea mai mare replică seismică, de 7,2 grade. Au început să vină părinţii să ia copiii, însă foarte mulţi dintre ei au fost nevoiţi să-i aştepte la şcoală mult timp, din cauza blocajului de pe străzi şi din cauza faptului că nu mai funcţiona nici un mijloc de transport public. Comitetul pentru urgenţe al şcolii a preluat controlul şi a organizat totul excelent până seara târziu. Mulţi dintre copii nu au putut să ajungă acasă, fiind nevoiţi să doarmă la alţi colegi. Către 10 noaptea, când eram încă la şcoală, aproape toţi copiii plecaseră şi totul era în regulă.
Am văzut copii şi părinţi plângând şi îmbrăţişându-se, am văzut lacrimi şi îndârjire pe obrazul profesorilor. Am discutat cu câţiva dintre cei mai vechi din şcoală, care au spus că este cel mai mare cutremur pe care l-au trăit."
Prof. Teodor Niţu, Tokio
Citește pe Antena3.ro
