Înalta Curte, sufocată în spirala abundenței judiciare!

De cel puțin doi ani, desființarea Secției de Investigare a Infracțiunilor din Justiție este prezentată ca principala problemă de care depinde independența justiției din România. Subiectul a fost împins spre Comisia de la Veneția, devenind reperul de bază pentru stabilitatea magistraturii și un punct de care depinde certificatul de „bună purtare” dat de la Bruxelles pentru a ridica MCV și, mai apoi, trecerea examenului de intrare în spațiul Schengen. Dominatoarea „Secție Specială”, încadrată firav cu câțiva procurori, este însă un subiect menit să acopere, ca o diversiune, spațiul de dezbatere spre multe alte probleme de fond ale justiției din România. Un prestigios site specializat - juridice.ro - aduce în discuție un punct necesar pentru o reală reformă a justiție: statutul și funcționarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. O instituție plasată în fruntea instanțelor, care a dat însă „chix” prin decizii controversate și a „livrat” erori judiciare cu greu reparate. Pe „culoare ale justiției” trasate în timp în clădirea din strada Batiștei, la adăpostul protocoalelor secrete care instituționalizau înțelegeri oculte, niciodată lămurite, drumul spre dreptate poate fi alunecos și scos de sub răspunderea personală a magistraților.

120 de judecători, sufocați de procese

Profesorul emerit Valentin Constantin, o autoritate consolidată în știința Dreptului internațional public, face o analiză acidă a situației în care este plasată ÎCCJ prin revizuirea constituțională din 2003. Atunci, Curtea Supremă de Justiție a fost înlocuită cu o instituție sensibil diferită, cu o Înaltă Curte, devenită rapid un loc nu doar inconfortabil și lipsit de spațiul necesar activității de justiție. Ce a determinat această schimbare rapidă, astfel încât somptuoasa clădire să devină rapid un loc asemănător unei gări aglomerate? „Ei bine, Înalta Curte de Casație și Justiție a ajuns să numere în jur de 120  de posturi de judecător. Niciuna din instanțele plasate în vârful piramidei judiciare în cele 198 de state membre ale Națiunilor Unite nu se poate nici măcar apropia de acest număr”, relevă prof. univ. dr. Valentin Constantin în articolul „Proximitatea nimicului”, publicat în juridice.ro.

Cine-mparte, parte-și face!

Autorul caută cauzele pentru care s-a ajuns la acest „excepționalism suspect”, pe care le găsește în alocările arbitrare de competențe date ÎCCJ prin decizii ale legiuitorului: „Nu numai prin atribuiri nejustificate de competențe (prin legi speciale), ci și prin menținerea unor legi care au provocat avalanșe de cauze repetitive. Uneori, legea provoacă tensiuni sociale și creează un număr exagerat de diferende. Reacția sănătoasă nu este aceea de a mări numărul judecătorilor, ci de a reforma legile care au creat valuri succesive de diferende”. Se ridică întrebarea de ce, de pildă, Înalta Curte trebuie să judece în primă instanță infracțiunile deputaților, senatorilor, membrilor Parlamentului European sau a membrilor Guvernului? Este un exemplu care arată cum legiuitorul a reușit să strecoare în legislație privilegiile care îl interesau. „La noi, reacția judecătorilor la supraaglomerare a fost și este aceea de a pretinde crearea de noi posturi. Așa a apărut o spirală a abundenței judiciare: pentru un nivel ridicat de cauze pe rol, un corp profesional abundent”. Discuțiile și revendicările de spațiu pentru a crea condiții de lucru adecvate, pentru că sediul din Batiștei a devenit prea strâmt, pot fi abordate și altfel, cum o spune autorul citat: avem o problemă cu lăcașul sau avem o problemă cu numărul de judecători din lăcaș?

Schema de 579 de posturi, mereu în creștere

Raportul pe anul 2020 al ÎCCJ arată că numărul maxim de posturi finanțate este de 579. Prin Hotărârea de Guvern nr. 653 schema instituției a fost suplimentată cu 20 de posturi de magistrați-asistenți și cu 10 posturi de grefieri. Numărul de judecători este de 122, cel de magistrați asistenți, de 144, cel de șoferi, 47. Raportul ridică problema spațiilor insuficiente și a condițiilor inadecvate pentru sălile de judecată, chiar dacă pandemia a restrâns numărul ședințelor cu public. Avalanșa de dosare nu s-a oprit. La secția de contencios administrativ și fiscal se afla un stoc de 7.336 dosare, față de 10.112 în anul anterior raportării. Pentru comparație, în anul 2015, pe rolul secției se aflau 9.816 dosare. Istoric, numărul de dosare definitiv arhivate în instituție este impresionant - 231.845. O analiză anterioară, făcută de prof. univ. dr. Marin Voicu, președintele Asociației foștilor judecători ai ÎCCJ, releva că în anul 2015 erau înregistrate la instanța supremă 25.225 de cauze, din care 14.749 de cauze nou intrate. „Vârtejul” este, așadar, de durată și sunt puține șanse să se potolească. Spirala abundenței judiciare este în funcțiune.

Curtea Supremă împachetată cu Casația asigură anonimatul judecătorilor

De ce a fost schimbată Curtea Supremă cu o altă instituție a dreptului, care a alăturat ca sarcină de competență și Casația? Profesorul Valentin Constantin relevă că o Curte Supremă de Justiție, așa cum există în majoritatea țărilor cu democrații solide, spre care tindem, trebuie să cuprindă un număr redus de judecători. Rațiunea este simplă: Curtea Supremă de Justiție este concepută ca să poată decide în plenul ei. De aceea CS a Statelor Unite are doar 9 judecători. De ce trebuie ca o curte să decidă în plen? Autorul citat explică: pentru autoritatea hotărârilor care este importantă mai ales când se tranșează chestiuni de principiu. El adaugă un alt argument: o instanță care cuprinde un număr mare de judecători, și aceia specializați, trebuie să lucreze în formațiuni mai mult sau mai puțin restrânse. „În fine, o instanță cu 120 de judecători întreține un anonimat cvasiabsolut. Iar apetitul pentru anonimat este, pe de o parte, un rău în sine, iar pe de altă parte, o manie contagioasă. De exemplu, la Înalta Curte atunci când propriile hotărâri sunt comunicate publicului larg, numele părților din proces este ascuns.(...) Practica «anonimizării» este de un arbitrar desăvârșit”.