Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă timp de mai mulți ani parchetele au acuzat că, prin declararea neconstituțională a procedurii de întrerupere a acestui curs, prin acte procedurale neaduse la cunoștința acuzaților, scapă infractorii de pușcărie, acum chiar o unitate de parchet reclamă că actuala formă a legii creează inegalități pentru cei cercetați. Mai exact, autorii pe numele cărora nu au fost efectuate astfel de acte procedurale, dar care au participat, împreună cu alte persoane, la săvârșirea unei infracțiuni, pot avea întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, dacă față de unul dintre coautori s-au făcut astfel de acte. CCR a respins, însă, cu unanimitate de voturi, excepția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, considerând că legea, așa cum este ea în vigoare, respectă exigențele Constituției.
Speța juridică supusă judecății Curții Constituționale se referă la soluționarea excepției de neconstituționalitate a articolului 155, alineat 3 din Codul penal, excepție ridicată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, într-un dosar penal din anul 2020, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 susține, în cadrul întâmpinării, că, „în condițiile în care unui participant la comiterea infracțiunii nu i s-a comunicat niciun act de procedură întreruptiv de prescripție, acesta se află în stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală”. Procurorii mai susțin, de asemenea, că acest articol din Codul de procedură penală care conduce la această situație contravine prevederilor constituționale care consacră principiul legalității.
Mai mult, și Judecătoria Sectorului 2 face referire la Decizia CCR din 28 aprilie 2018, apreciind că prevederile acesteia au aplicabilitate și în ceea ce privește articolul 155 alineat 3 din Codul penal, considerând că se încalcă principiul legalității incriminării în ceea ce privește întreruperea cursului prescripției răspunderii penale a autorului necunoscut, participant la infracțiune, ca urmare a unui act de întrerupere ce vizează un participant cunoscut.
Se invocă percepția publică
Concret, articolul care face obiectul acestei dispute, prevede că „încetarea cursului prescripției (răspunderii penale – n.red.) produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei”.
Curtea Constituțională arată că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajate ca urmare a încălcării unei dispoziții de drept penal fapt ce dă naștere unui raport juridic de constrângere, apărut ca efect al săvârșirii infracțiunii. „Dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al stabilirii ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite și încrederea în autoritatea legii”, scriu judecătorii instanței de contencios constituțional.
Potrivit sursei citate, „cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diluează, iar stabilirea răspunderii penale nu mai apare ca fiind necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse”.
Ceea ce cere parchetul este o „iertare socială”
În acest context, se ridică problema efectelor întreruperii termenului de prescripție în situația unei infracțiuni în participație de către mai multe persoane. În acest sens, articolul 153 alineat 3 Cod penal prevede că întreruperea prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unul dintre aceștia. „Prin urmare”, arată CCR, „prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. Soluția contrară ar fi de natură să afecteze însăși instituția intervenției prescripției, aceea de consecință a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, și ar transforma-o oe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea drept scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia”.
Se mai arată că, în cazul infracțiunilor săvârșite în participație, „o astfel de soluție ar determina acordarea în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum împotriva acestora au fost făcute sau nu acte de procedură în cauză”.
Decizii care se bat cap în cap
Deși această decizie a CCR, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate invocată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, a fost adoptată cu unanimitatea celor nouă judecători, ea pare să intre în contradicție cu deciziile Curții Constituționale din 2018 și din 2022, care vizau neconstituționalitatea alineatului 1 al aceluiași articol 155 Cod penal. Reamintim că CCR a declarat neconstituțional aceste prevederi, care vizau că „cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”. Asta, pentru că, pentru a respecta exigențele Constituției, aceste acte de întrerupere trebuiau să fie aduse la cunoștința învinuitului sau a inculpatului. Ei bine, această reglementare a fost adusă în acord cu deciziile CCR abia în 2022, prin Ordonanță de Urgență, și a stipulat clar că au valoare juridică doar actele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale doar dacă sunt comunicate, potrivit legii, suspectului sau inculpatului.
Acum, CCR, respingând sesizarea de neconstituționalitate a Parchetului Judecătoriei Sectorului 2, arată că, totuși, se poate întrerupe cursul prescripției chiar dacă făptuitorului nu i s-au adus la cunoștință actele procedural respective, pentru simplul motiv că un coautor al acestuia la săvârșirea faptei a luat, independent primul, la cunoștință despre acest lucru. Și, culmea, acest lucru este criticat de reprezentanții Parchetului, care, în ultimii ani, au încercat să convingă instanțele să nu țină cont de deciziile CCR și ÎCCJ pronunțate în privința prescripției. Iar CCR acționează contrar deciziilor anterioare.
De altfel, se mai arată, în această ultimă decizie, că, potrivit articolului 30 alineat 1 din Legea 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra acestei excepții de neconstituționalitate. Însă, nici Alfred Simonis, nici Nicolae Ciucă, nici Marcel Ciolacu și nici Renate Weber nu s-au arătat interesați să comunice aceste puncte de vedere.
