Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Profesorul Ion M. Anghel, diplomat cu o experienţă de jumătate de scol în negocierea tratelor încheiate de România, a realizat o importantă lucrare ştiinţifică asupra acestui subiect. Fără a avea pretenţia unei recenzii, publicăm câteva extrase din lucrarea apărută în Editura Junimea. Ele devin de mare actualitate în contextul dezbaterii publice asupra rosturilor diplomaţiei şi al manifestării sindromului “Înalta Poartă” în politica românească.
“Pe un plan mai general, am vrea să subliniem faptul că, dacă tratatele încheiate de un stat apar ca o suită de imagini, pe baza cărora putem reconstitui istoria acelei naţiuni - în momente de măreţie – triumfale şi de izbândă sau de căderi, de îngenunchere şi de restrişte, ele încorporează, totodată, şi dovedesc în mod indiscutabil şi inexorabil, acţiuni curajoase – cu asumarea de riscuri sau de laşitate şi resemnare; de inteligenţă, pricepere, isteţime şi abilităţile spre a face faţă împrejurărilor sau de prostie, nepricepre, lipsă de profesionalism de care dau dovadă cei care s-au cocoţat în funcţii publice fără să le fie locul acolo; de seriozitate, maturitate şi de fermitate şi demnitate sau de slugărnicie – oameni de nimic; de dragoste de ţară - mergând până la sacrificiul suprem ori o atitudine de nepăsare şi trădător de neam.
Aceste imagini – la prima vedere prozaice, constituie, până la urmă, cartea de vizită a unei naţiuni, constatând ceea ce este ea şi cei care o compun (de stimă şi admiraţie ori de condamnare) şi îi certifică capacitatea pe care o are, conturând drumul pe care îşi va înscrie destinul ei; îşi va croi drumul cu succes ea singură cu fruntea sus printre naţiuni sau nu are altă perspectivă decât să rămână în umbra altora şi să se târască în urma lor în chip de slugă; ce am fost în stare să facem până acum constituie criteriul neiertător cât priveşte viitorul.
Prezenţa Românieri în grupul celor 27 de state – Uniunea Europeană, precum şi calitatea sa de membru cu drepturi depline al NATO, se conturează drept cotitură în destinul ei milenar. Dar într-o situaţie confortabilă sau undeva la periferia acestui club select, anonimă; oare a aderat la UE în condiţiile cele mai favorabile şi are ea un rol demn de luat în considerare? Dacă România are abilitatea de a beneficia de avantajele care îi revin în mod legitim din această participare sau a ajuns doar să stipendieze dezvoltarea altor state, în vreme ce populaţia noastră se zbate în sărăcie, iar ea în subordonarea altora; care este nivelul relaţiilor sale cu alte state ale lumii (peste 170 de state), care este audienţa sa la nivel mondial ş.a.
În loc de concluzii, aş reproduce ceea ce afirma un mare iubitor al românimii: “Suntem o naţiune liberă şi independentă... trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare... să păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri”. (Din Declaraţia lui Mihail Kogălniceanu în Adunarea Deputaţilor, cu privire la proclamarea independenţei de stat a României).
Domnilor guvernanţi – cei specialişti în materie de licurici – mai mari sau mai mici, care “reprezentaţi” până la saturaţie - că aşa se poartă când eşti călare pe grămadă, cei care tremuraţi mai mult pentru Europa decât pentru România (că sunteţi “europeni”), aţi uitat de istoria – care în mod sigur, mai este şi a noastră - neaparţinându-vă în exclusivitate, aţi auzit de acest îndemn? Sunteţi în stare să-l urmaţi, domnilor guvernanţi?
