De ce este Deveselu o picătură într-un ocean de 62,5 miliarde de dolari

Când se ceartă cei mari, cei mici se trag, speriaţi, într-o parte, nu mai înţeleg nimic, şi tac.
Din anii ’90 şi după începutul noului mileniu, obiectivele apărării antibalistice a SUA au devenit mai modeste decât în deceniile Războiului Rece, America lui Clinton şi Bush jr. a fost mai degrabă preocupată să oprească profilerarea nucleară, decât de defensiva antirachetă. Au fost instalate două baze de interceptori, în Alaska şi  California, iar la 17 decembrie 2002 SUA au solicitat oficial Marii Britanii şi Danemarcei să le acorde facilităţi terestre  pentru instalarea, prima oară, a unor sisteme de apărare a vest-europenilor, şi a Americii. Şi tot în 2002 Statele Unite au iniţiat primele convorbiri pentru un sistem de interceptori în estul Europei, fără menţionarea agresorului potenţial. Dar abia în februarie 2007 au pornit primele negocieri oficiale cu Polonia şi Cehia, de data aceasta s-a anunţat că ar fi vorba de protejarea europenilor de rachetele Iranului. Opinia publică din ambele ţări s-a opus, polonezii au fost 57% împotrivă, cehii 67%, la Praga au avut loc cele mai mari manifestaţii publice de după căderea comunismului, din noiembrie 1989. Totuşi, în august 2008 s-a ajuns la un acord polono-american, dar Moscova a anunţat imediat că Polonia se expune 100% unui atac nuclear rus; după un an de zile, în septembrie 2009, Obama a relaxat tensiunile, declarând că intenţionează să renunţe la acordul semnat de fosta administraţie Bush jr. cu polonezii, Putin al Rusiei a salutat decizia. La 4 februarie 2010 România a anunţat că este de acord să găzduiască interceptorii americani SM-3 pe teritoriul ei, iar la 13 septembrie 2011 un acord final  în acest sens a fost semnat la Washington. Reacţia Moscovei a venit la 23 noiembrie, când a făcut publică repoziţionarea forţelor sale nucleare de descurajare către vest. Cu Bulgaria, lucrurile au stat simplu. Americanii au contactat, în aprilie 2011, Sofia, apoi, în februarie 2012, primul ministru Borisov “a aruncat pisica moartă” în curtea Bruxellesului, declarând că “Bulgaria nu va discuta singură chestiunea  interceptorilor din Europa de Est, întrucât va fi solidară cu ceilalţi membri ai UE”, punct. Poziţia bulgarilor a fost aplaudată la Moscova, relaţia specială Bulgaria – Rusia îşi vede de drumul ei...
   
Pe malul celălalt al Dunării lucrurile s-au mai liniştit. La Deveselu au apărut primii americani şi primele tăbliţe bilingve în română şi engleză, primarul comunei şi-a pus în odaie două steaguri, românesc şi american, cel al UE e în curte, pe un băţ, în ploaie, vreo 30 de săteni se duc regulat la Caracal cu un autobuz “special”, ca să ia lecţii de engleză şi, deodată, ghinion, pică din senin dezvăluirile nefericite ale Associated Press din  raportul GAO. Adică, după norii negri veniţi dinspre Moscova în urmă cu un an şi jumătate, la semnarea acordului pentru bază, alţi nori negri, veniţi de data aceasta dinspre Washington, cu zvonul că unii, acolo, vor să o închidă. De atunci, în comună, s-a aşternut o linişte apăsătoare, la fel ca iarna trecută, când toate cele, case, grajduri cu  vite-n ele, drumurile şi câmpia până la Dunăre au fost îngropate sub zăpezile proptite 2-3 metri în sus, în sageacul acoperişului,  de crivăţul năpraznic venit dinspre nord-est. Din Rusia. Rar, oamenii trec pe uliţe, tăcuţi. Când se ceartă cei mari, cei mici se trag, speriaţi, într-o parte, nu mai înţeleg nimic, şi tac.

Rachetele americane în Europa de Est, controverse   
La 1 mai 2001, la Universitatea pentru Apărarea Naţională de la Washington,  într-un discurs privind securitatea SUA în secolul 21, preşedintele Bush jr. a anunţat ieşirea Statelor Unite din Tratatul privind rachetele antibalistice semnat cu ruşii în 1972, motivul invocat a fost că tratatul “perpetuează o relaţie bazată pe neîncredere şi vulnerabilitate reciprocă”, şi că “împiedică America să caute alte opţiuni defensive în faţa ameninţărilor cu care se confruntă ea, aliaţii ei şi alte ţări”. Acest discurs a fost “actul de naştere” a unei noi strategii defensive antirachetă, o prioritate maximă pe agenda fostei administraţii, iar megasurpriza din castingul noului “plan Bush” a fost actorul din rolul principal, anume Europa de Est, într-o primă fază Polonia şi Cehia, ca viitoare ţări – gazdă pentru interceptorii americani.
   
După tentativa eşuată din 2002, în 2006 administraţia Bush a reluat mai specific tema scutului est-european, a vorbit de 10 interceptori instalaţi în Polonia şi de o staţie radar în Cehia, dar “New York Times” a scris că ceea ce propune preşedintele reprezintă nimic în faţa arsenalului nuclear al Rusiei, iar în anul următor, 2007, Budapesta a refuzat să acorde o autorizaţie de construcţie pentru o staţie radar americană în Ungaria, primele negocieri bilaterale polono- şi ceho-americane au eşuat, opinia publică, politicieni, experţi academici şi media din cele două ţări au făcut o opoziţie puternică. La Varşovia presa a afirmat că “scutul antirachetă propus de americani va întări securitatea Statelor Unite cu preţul renunţării Poloniei la propria-i securitate” (Roman Kuzniar, directorul Institutului polonez pentru afaceri internaţionale), şi că, din punct de vedere politic insistenţa Washingtonului de a implica Polonia în această poveste, nu este altceva decât “un exerciţiu de obedienţă în faţa hegemonului global” (Marek Glogoczowski, om de ştiinţă, filozof şi politolog polonez). În continuare, cu câteva zile înainte de summitul NATO de la Bucureşti (2-4 aprilie 2008), un sondaj al Institutului Harris, din New York, releva că şi vest-europenii se opun proiectului american, germanii 71%, spaniolii 61%, francezii 58% etc.
   
În martie 2009, în urma criticilor generalizate faţă de “planul Bush” – un buget exorbitant pe următorii cinci ani, de 62,5 miliarde dolari; deficienţe tehnice majore; Polonia şi Cehia sunt amplasamente geografice defectuoase etc. – Obama a decis să renunţe la înţelegerile semnate de fosta administraţie cu polonezii şi cehii în vara lui 2008, în schimbul unui sprijin din partea Rusiei pentru stăvilirea proiectului nuclear al Iranului.
   
În continuare, la două luni după semnarea acordului româno-american  privind scutul de la Deveselu, controversele şi obiecţiile au revenit în forţă. În noiembrie 2011, o decizie legiferată de Congres pentru reducerea deficitului SUA cu 1,2 trilioane dolari în următorii 10 ani ar putea duce, cu începere din 2013, la diminuarea serioasă a cheltuielilor de apărare. Iar la 25 aprilie 2012, în Congres a fost reluată o discuţie mai veche şi s-a cerut ca rachetele est-europene să fie considerate ca o contribuţie a SUA la NATO, cu alte cuvinte că şi ceilalţi membri ai Alianţei trebuie să scoată bani şi să plătească pentru ele. În acest punct lucrurile s-au complicat definitiv, întrucât şansele ca asta să se întâmple s-au dovedit foarte reduse, la summitul NATO de la Chicago, de la 20-21 mai 2012, la mult controversatul punct 3 de pe ordinea de zi, finanţarea sistemelor de apărare antirachetă din Europa, nimeni nu a dus mâna la buzunar, Washingtonul s-a lovit, pretutindeni, de bugete de apărare mult diminuate, a fost evident că punctul de vedere al Congresului a rămas o predică în deşert şi că există riscul serios ca proiectul să se ducă de râpă, dacă SUA nu vor continua să-l finanţeze 100%.
   
Apoi, după o vară 2012 ceva mai calmă, în septembrie criticile au reapărut la  ordinea zilei. După doi ani de studii, o echipă de oameni de ştiinţă şi experţi militari, afiliată la Academia Naţională de Ştiinţe a Statelor Unite, a concluzionat că întregul sistem de apărare antirachetă al Americii este “fragil”, lasă ţara vulnerabilă în faţa rachetelor intercontinentale, indiferent de unde ar veni ele, şi trebuie renovat cap – coadă. Raportul lor a recomandat să se renunţe la amplasarea inutilă în Europa de Est a interceptorilor contra rachetelor iraniene cu rază medie de acţiune, întrucât Teheranul nu va avea rachete capabile să lovească vestul Europei şi America, adică rachete intercontinentale, înainte de anul...2025 (!); de asemenea, raportul a arătat că rachetele prevăzute pentru faza a 4-a a proiectului, SM-3 II B, la Deveselu şi în Polonia ar dubla, în mod inutil, scutul antirachetă cerut de Congres şi care urmează să fie instalat în două locaţii de pe coasta de est a SUA, în 2015.
   
În sfârşit, raportul GAO de la 9 februarie 2013, cel care a produs la Bucureşti luările de poziţie cunoscute, nu este primul de acest gen, ultimul nu a făcut nimic altceva, decât  să umple paharul. În februarie 2009, un raport GAO către Congres arăta că “tipul de rachete propuse pentru Europa de Est prezintă probleme la toate testele efectuate, orarul lor este rămas în urmă”, apoi, un alt raport din martie 2011 specifica faptul că există riscul inacceptabil al integrării în sistem al unor componente  neverificate etc.; cel din aprilie 2012 a vorbit de defecţiuni la motoarele rachetelor şi că benzile de frecvenţă ale viitorului radar din România, dacă nu vor fi modificate, vor interfera cu telefonia mobilă, televiziunile şi radiourile locale etc. În concluzie, criticile aduse sistemului antirachetă est-european  de căte GAO au crescut de la an la an, ca număr şi intensitate, în toate direcţiile şi, aşa cum s-a văzut în ultimul raport, s-a pus în discuţie însăşi validitatea şi oportunitatea componentei româneşti a sistemului.
   
Faptele sunt multe, concluzia este una singură. Proiectul antirachetă est-european al lui Obama – şi odată cu el şi proiectul Deveselu – se află sub o presiune formidabilă, este criticat şi, ca la box, împins în corzi. Şi, înainte de toate, proiectul intră în coliziune frontală cu opoziţia activă a Rusiei, care crede că proiectul interceptorilor est-europeni (1) pune în pericol “echilibrul terorii nucleare” acceptat de cei doi adversari din fostul Război Rece; (2) anulează “palme bătute” dincolo de uşi închise şi de microfoane uitate deschise, de către americani şi ruşi de 58 de ani încoace, de la Geneva 1955, şi (3) cel mai serios este că, din pricina acestui proiect, Rusia a căpătat un sentiment de insecuritate şi se simte ameninţată direct pe frontierele sale. (va urma)