Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Hans Otto Roth şi-a început cariera de om politic printr-un gest magistral – susţinând aderarea saşilor la Unirea Transilvaniei cu România şi semnând hotărârea Adunării reprezentanţilor saşi de la Mediaş (8 ianuarie 1919) prin care se proclama unirea “poporului sas din Transilvania” cu Regatul României – şi şi-a încheiat-o sub ochii lui Corneliu Coposu, murind într-o baracă a lagărului de concentrare de la Ghencea.
Pe 1 aprilie, în acest an, s-au împlinit 60 de ani de la moartea unuia dintre cei mai apreciaţi fruntaşi ai saşilor din prima jumătate a secolului al XX-lea. Despre destinul tulburător al tatălui său, am vorbit nu demult cu Maria Luise Roth-Hoppner, ea însăşi o victimă a regimului comunist. Fiica octogenară a lui Hans Otto Roth a reuşit să plece în Germania, după ani grei de detenţie, dar a ales să se reîntoarcă în România, în 1990, considerând că aici este adevărata ei casă. Vom scrie şi povestea ei, însă acest articol este dedicat vieţii tragice a tatălui său.
“Dacă nu ai fost comunist, erai pierdut”
“Tatăl meu a fost un politician apreciat. A condus fracţiunea germană a Parlamentului României de după primul război mondial şi Unirea cu România. A făcut asta până la dizolvarea Parlamentului, în anii ’30. În vremea aceea, eram copil şi nu am ştiut prea multe despre ce a făcut tatăl meu, dar ştiu că după aceea, la sfârşitul anilor ’30, când saşii au început să treacă mulţi de partea Germaniei şi a hitlerismului, tatăl meu s-a retras din politică, pentru că nu împărtăşea aceleaşi opinii cu ei. A îndrăznit să se opună lui Antonescu şi lui Hitler. După război, când a văzut că saşii care fuseseră de partea naziştilor dispăruseră, s-a gândit că e timpul să preia din nou conducerea saşilor, să-i reprezinte în Parlament, având impresia că, dacă nu fusese hitlerist, poate reintra în politică. După scurt timp, a văzut că nu era aşa, că nu conta dacă ai fost sau nu de partea nemţilor, ci dacă ai fost sau nu comunist. Şi dacă nu ai fost comunist, erai pierdut”.
Pentru prima dată, Hans Otto Roth a fost judecat în 1948, alături de alţi reprezentanţi ai saşilor: “A fost un proces relativ normal, în sensul că a putut să aibă avocat. A fost condamnat la 6 luni de închisoare, a făcut recurs şi a câştigat. Pe atunci, l-am putut vizita la Sibiu, unde era o închisoare relativ... civilizată. Asta în 1948. După acest proces, tata a fost forţat să se retragă din avocatură (era fiul unui avocat celebru, Karl Roth, şi făcuse studii juridice strălucite la Budapesta, Viena, Berlin şi Zurich) şi ne-am mutat la Sibiu, unde şi-a căutat serviciu. De fapt, el fusese deputat şi senator timp de 10 legislaturi şi ajunsese până la urmă senator de drept, ceea ce însemna o pensie pe viaţă..., dar asta nu era valabil şi în noua orânduire comunistă. Tata nu avea pensie, mama nu lucrase niciodată, noi încă eram la şcoală. A încercat să caute un serviciu, a făcut cursuri de contabil – venea acasă ca un copil şi spunea: «Astăzi am luat 10 la lucrare». Dar a fost totul degeaba. Niciodată nu a mai găsit de lucru.”
“Stăteam de vorbă prin sârma ghimpată”
În 1952, Hans Otto Roth era arestat pentru a doua oară. N-a mai fost dramul de “normalitate” din 1948. “Au venit noaptea, au răscolit casa, au luat tot ce-au apucat. L-au luat şi pe tata”, povesteşte Maria Luise Roth-Hoppner. “Asta a fost de Paşte, şi până în noiembrie nici nu am ştiut unde este. Abia toamna, târziu, a avut voie să ne trimită o carte poştală, unde scria că este într-un lagăr de muncă, în Bărăgan. Acolo am avut voie să îl vizităm, o dată pe lună. Eram programaţi după literele alfabetului. Aşa se face că întotdeauna când porneam cu personalul din Bucureşti, în tren întâlneam aceeaşi oameni care mergeau în acelaşi loc, să-şi viziteze neamurile din lagăr. Erau toţi cei cu nume de familie care începea cu litera R. Stăteam de vorbă cu tata prin sârma ghimpată. Era un gard în faţa noastră, apoi un loc pe unde trecea patrula de miliţieni, apoi încă o sârmă ghimpată. Nu aveam voie să vorbim decât în limba română. Strigam ce aveam de zis, peste cele două rânduri de sârmă ghimpată... Dar noi aveam un cod, al nostru. Vorbeam, de exemplu, despre «unchiul Konrad» şi noi ştiam ce avea să însemne asta.”
“Eu tot ziceam că arată ca Ghandi...”
O întrebăm pe fiica lui Hans Otto Roth care a fost acuzaţia, de ce l-au închis? “Nu l-au acuzat de nimic. Exista pe atunci ceva care se numea «sentinţă administrativă». Nu te chemau la nici un proces. Te închideau şi atât. Cineva îi spusese tatei că avea să stea doi ani, după care îi vor da drumul acasă”. “Şi cât a stat?”, întrebăm. “A murit după un an.”
Maria Luise Roth-Hoppner îşi aminteşte că o dată a văzut cum plecau la lucru deportaţii din lagăr. “Erau toţi în zdrenţe. Şi era o iarnă grea, în Bărăgan...! Cei mai mulţi erau oameni în vârstă. Prost îmbrăcaţi, prost hrăniţi. Trebuiau să meargă pe jos kilometri întregi, prin crivăţ, ca să muncească pe un câmp. Ce să muncească, iarna, în pământul îngheţat? Vă daţi seama că totul avea un singur rost: să-i distrugă!”
Pe Hans Otto Roth programul acesta inuman l-a distrus. “Ultima dată când ne-am dus să-l vizităm era în martie 1953. Opream într-o haltă şi de acolo trebuia să mergem pe jos, din sat până la lagăr, cam 1 km. Aşteptam până ne lăsau să ne apropiem, verificau ce am adus, unele lucruri ni le luau, altele ni le lăsau. Apoi aşteptam, ore în şir, lângă sârma ghimpată.” Din martie, nu i-au mai programat la vizitare pe membrii familiei Roth. Nu ştiau de ce. Dar prin mai-iunie, când au început să vină acasă cei din lagăre, după amnistie, au înţeles. Hans Otto Roth murise, pe 1 aprilie 1953. “Dacă nu am fi aflat de la cei aministiaţi, probabil că ni s-ar fi spus că a murit abia după ce se împlineau cei 2 ani ai sentinţei. Ne-au povestit alţii că, după ce am fost noi ultima dată, lagărul acela s-a închis şi i-au mutat pe toţi în alt lagăr, la Ghencea. Şi acolo a murit după scurt timp, sub privirile lui Corneliu Coposu. Nouă nu ne-au zis cum a murit. În certificatul de deces scria «uremie», dar din asta nu se moare. După un timp, mama nici nu a mai vrut să vorbească cu cei care veneau din lagăr. Fiecare povestea altceva”.
N-au aflat niciodată cum a murit, exact. Nici unde era înmormântat. “Ni s-a zis că a fost înmormântat la Ghencea şi noi ne-am dus să-l întrebăm pe preotul de acolo unde e înmormântat şi el a zis că nu are voie să spună. Până la urmă ne-a zis: «Staţi dv. aici în stradă şi eu mă duc în cimitir, şi în locul unde mă opresc, să ştiţi că acolo e înmormântat.» Am stat noi şi ne-am uitat după el, dar unde s-a oprit nu părea să fi fost vreodată săpată o groapă, că erau numai nişte arbuşti acolo. Dar fratele meu a făcut o cruciuliţă de lemn şi a pus-o în locul acela. Şi asta a fost... După aceea, când s-a dat voie să-şi ia fiecare morţii, mama nu a vrut să ne lase să ne ducem să-l dezgropăm şi să-l reînhumăm la Sibiu: «Lasă-l în pace, să se odihnească. Să nu-l dezgropăm ca să ne uităm la dinţii lui, să vedem dacă-i el sau nu-i el.» Şi... asta i-a fost soarta!”
“Care e chipul pe care vi-l amintiţi?” “Cel din ziua când l-am văzut ultima dată. Eu tot ziceam că arată ca Ghandi. Avea un nas mare şi în rest nu mai rămăsese nimic din faţa lui!”...
Audienţă la Hitler, în problema evreilor
Hans Otto Roth (29 aprilie 1890 – 1 aprilie 1953) a fost deputat în Parlamentul României între 1919-1938, iar din 1932 a fost liderul Grupului parlamentar al deputaţilor minorităţii germane. În 1940 a fost propus pentru funcţia de ministru al minorităţilor în Guvernul Ion Gigurtu, dar a refuzat. În acelaşi an refuză şi propunerea lui Ion Antonescu de a prelua conducerea Ministerului Justiţiei sau a Ministerului Instrucţiei. Între 1932-1934 a fost preşedinte al Uniunii Grupurilor Etnice Germane din Europa. A solicitat o audienţă la Adolf Hitler, în cadrul căreia a protestat împotriva politicii antievreieşti germane. Între 1934-1945 a condus Asociaţia Germanilor din România. În 1940 intră în opoziţie faţă de conducerea nazistă a Grupului Etnic German din Romania. În perioada 1944-1945 publică mai multe articole prin care face un rechizitoriu aspru nazismului, condamnând politica de transformare a Grupului Etnic German în “coloana a 5-a a Reichului”.
