România, fabrica schilozilor din Italia

Marile oraşe italiene, mai ales din nord, se confruntă cu fenomenul cerşetorilor-schilozi proveniţi din România. Marea majoritate provin din Bacău, şi sunt veniţi în Italia cu mâinile şi picioarele fracturate sau amputate. Din „meseria” lor obţin până la 150 de euro pe zi, bani care nu le rămân însă lor, informează Il Giornale.

La Milano se cifrează la circa 100. Cel puţin tot atâţia sunt şi la Roma, dar ceva mai puţini la Torino, Bologna şi Florenţa. În schimb, în sud, nu există nici urmă de ei, deoarece acolo, după cât se pare, ''strada'' dictează alte reguli. „O monstruoasă fabrică a ororilor produce bani ca într-un vechi bazar, dar din mileniul al treilea. O fabrică a durerii, a compasiunii şi a milei puţin morbide. Îi găseşti în fiecare zi în intersecţiile oraşelor italiene, la semafoare. Sunt schilozi, estropiaţi, femei şi bărbaţi îmbătrâniţi înainte de vreme, care stau cu mâinile întinse. Încă de copii li s-a rupt un genunchi cu lovituri de bâtă sau cu o piatră, fără a fi fost pus niciodată în ghips, li s-a fracturat o gleznă, şi mai bine dacă ambele, care le-a fost ajustată de partea greşită şi le-au fost amputate articulaţii, fără a fi nevoie”, îi caracterizează Il Giornale, citat de Agerpres.  

Sunt profesionişti însă, deşi sunt victime tragice ale unei sclavii din care nu le este clar dacă nu pot să se sustragă sau vor să o aleagă. E posibil să fie ambele. Toţi provin din acelaşi loc, oraşul Bacău, capitala judeţului cu acelaşi nume. ''Legenda'' spune (din păcate nu este chiar o legendă) că pentru etnicii romi din zonă este un obicei ''să schilodească'' copiii, deveniţi astfel nişte ''jucării'' triste de revândut la marele târg al cerşetoriei.  Sunt împrumutaţi, închiriaţi, sau de-a dreptul furaţi prin violenţă, pentru a-i transfera apoi pe străzile din Italia. Rodul unei zile de cerşit, adesea şchiopătând 12 ore printre semafoare şi ţevile de eşapament ale maşinilor, poate fi şi peste 150 de euro, dar banii le revin organizaţiei care îi gestionează. Stau cinci-şase luni într-un oraş, apoi acesta este schimbat.

Organizaţia Caritas a avertizat în repetate rânduri să nu li se dea de pomană: ''A da bani cerşetorilor înseamnă adesea a alimenta o piaţă neagră gestionată de organizaţii criminale''. La Milano, de exemplu, lunile trecute poliţiştii au încercat să traseze o hartă, să controleze şi să fileze de la distanţă, filmându-i pe aceşti tragici paria metropolitani, recrutaţi dintre săracii cei mai săraci din România. Aici, însă, existenţa lor se precipită într-un infern şi mai rău. Sunt gestionaţi pe mici grupuri de 7-8 cerşetori pe zonă, conduşi, fiecare, de câţiva ''mici patroni'', desigur conaţionali. Ei sunt cei care, la sfârşitul turei de muncă îşi pun banii în buzunar, iar ''lucrătorului'' i se dă obolul final de 10%. Aceşti neguţători moderni de sclavi cu paşaport comunitar se ocupă de toate, începând cu ''kit-ul'' pentru cerşetorie: haine zdrenţăroase, pantofi rupţi şi cârje, pentru unii, şi baston de lemn, ochelari strâmbi şi pălărie cu găuri pentru cealaltă categorie de cerşetori, cei descărnaţi, fără dinţi, cu bărbi lungi neîngrijite şi păr alb în pofida faptului că nu au nici măcar 50 de ani. Cu aspect exterior jalnic, mai mult decât interior. Sunt ţinuţi prizonieri în fabrici abandonate, case izolate de la periferie, depozite scoase din uz. Acolo dorm noaptea, iar la primele ore ale dimineţii furgonetele patronilor îi duc spre ''fabrici'', cu alte cuvinte intersecţiile străzilor. La sfârşitul zilei, după percheziţionarea atentă a ''caporalilor'', banii milosteniei îşi schimbă patronul.

Pentru mâncare nu sunt probleme, este gratuită. Caritas şi diferite alte asociaţii de caritate oferă zilnic o supă şi un pachet de biscuiţi, în pofida faptului că temnicerul aşteaptă afară. Este un mecanism antreprenorial perfect în atrocitatea lui: mână de lucru cu cost zero. Deşi sporadic, diferiţi primari, înarmaţi cu regulamente uneori fanteziste, au încercat să limiteze fenomenul, relevă Il Giornale. Dar se dovedeşte practic imposibil să amendezi pentru cerşit pe cineva care nu posedă nimic. La vederea forţelor de ordine, schilozii nici măcar nu se pot gândi să fugă. Celor care îi interoghează le răspund să sunt şantajaţi. Nu dau nume chiar dacă ''protectorii'' lor se află 20 metri mai încolo. Povestesc că trebuie să muncească pentru a-i plăti pe boşii din România care se pot răzbuna pe familiile lor. Poate că este numai o felie de adevăr, în fond în toată această mizerie nici nu mai contează pe trotuarul din care ţară se află.