S-a dus naibii şi mâncarea săracului

Peştele, cu ani în urmă "mâncarea săracului", a ajuns azi, pentru majoritatea oamenilor obişnuiţi, un produs de lux. Pentru că producţia internă de peşte a scăzut dramatic în ultimii 20 de ani, am ajuns să importăm puiet de crap din Ungaria şi Bulgaria, conservele de peşte le importăm din Thailanda, calcanul, hamsia şi şprotul din Turcia etc.

Începând cu anul 2007, Uniunea Europeană a alocat României 230 milioane de euro, fonduri nerambursabile, pentru dezvoltarea pisciculturii, dar până în prezent nu am reuşit să accesăm nici măcar un euro. În schimb, vecinii noştri au accesat o mare parte din fondurile alocate de UE şi le-au investit în acvacultură. Realitatea este că România are un potenţial piscicol impresionant, cu mult mai mare decât Bulgaria şi Ungaria la un loc.

Astfel, capacitatea de producţie a sectorului piscicol românesc cuprinde 400.000 ha lacuri naturale şi lacuri de acumulare, 84.500 ha crescătorii piscicole, 15.000 ha pepiniere, 66.000 km de râuri, din care 18.200 km în zona montană şi 1.075 km fluviul Dunărea. Având un astfel de potenţial, consumul de peşte şi produse din peşte era de peste 8 kg/locuitor în anul 1989, dar a scăzut până la 2 kg în 1993.

Apoi, s-a înregistrat o uşoară tendinţă de creştere, ajungând la 4,5 kg/locuitor în 2005. În prezent, consumul nu depăşeşte 5 kg/locuitor, fiind mult sub media europeană, care este de 21 kg/cap de locuitor.

Din pescuitul oceanic şi cel marin, la care România excela până în 1989, au mai rămas doar "solzii". Practic, de la desfiinţarea Întreprinderii de Pescuit Oceanic, în 1993, toată flota de pescuit oceanic şi-a încetat activitatea. Pe de altă parte, în flota de la Marea Neagră nu s-au mai făcut investiţii din anul 1990. Azi, capacitatea de pescuit a României la Marea Neagră este de 439 de nave şi ambarcaţiuni.

Dar toate aceste vase care au fost construite înainte de 1989 au echipamente şi instalaţii învechite şi nu mai oferă siguranţă în exploatare.
Circa 2.500 de persoane pescuiesc în apele interioare din România, folosind 2.256 de bărci înregistrate în Fişierul Navelor, administrat de Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA). Datele oficiale arată o producţie anuală de aproximativ 5.000 de tone, cu un maxim de 9.000 de tone în anii 1995 şi 2003. Aceste cifre nu cuprind însă şi cantităţile rezultate din braconaj şi vândute pe piaţa neagră.

Principalele specii capturate în apele interioare sunt: caras (47,44%), plătică (14,37%), scrumbie (11,55%), crap (5,05%), babuşcă (4,40%), somn (2,50%), şalău (2,82) şi ştiucă (2,60). Atât pe Dunăre, cât şi în Deltă, locurile de debarcare pentru pescari sunt puţine şi neechipate. Există doar 83 locuri de debarcare - 36 în Deltă şi 47 de-a lungul Dunării. Numai 16 în Delta Dunării şi 5 de-a lungul Dunării corespund standardelor sanitar-veterinare. Celelalte 62 locuri de debarcare trebuie modernizate şi echipate.

În România, structura producţiei din acvacultură este dominată de ciprinide (crap, novac etc.), reprezentând aproximativ 85% din producţia totală, urmată de păstrăv, şalău, ştiucă, somn şi sturion de apă dulce (15%). În prezent, majoritatea bazinelor sunt degradate, deoarece în ultimii 15 ani acestea nu au mai fost întreţinute. Un motiv este procesul lent de privatizare, unde situaţia incertă a proprietăţii (bazinele se află în concesiune, şi nu în proprietate) a împiedicat realizarea de investiţii în acest sector. Concesionarii nu au nici o garanţie că îşi vor putea fructifica şi, eventual recupera investiţiile efectuate atâta vreme cât nu sunt proprietari ai bazinelor piscicole.

La sfârşitul anului 2005, producţia din acvacultură înregistrată oficial a fost de 7.248 tone, adică 54,55% din producţia piscicolă totală. Dar aceasta reprezintă doar o mică parte din producţia înregistrată la sfârşitul anilor 1980, care era de 50.000 de tone. Doar producţia de păstrăv a avut o evoluţie crescătoare, astfel încât în anul 2005 a atins 14% din cantitatea totală şi 24% din valoarea întregii producţii din acvacultură.