Ultima întâlnire cu Ivan

La „Scrumbia Bar”, Uranus, nr. 150 (București), l-am întâlnit ultima oară pe Ivan Patzaichin față-n față. Era într-o vară, firesc, el purta o cămașă roz, nu mai fuma, dar povestea la fel de fermecător.

„Anul ăsta ajungi în deltă? Că tot ajungi, dar nu ne vedem deloc”. Cu aceste cuvinte m-a întâmpinat Ivan Patzaichin, omul-părinte, bun de așezat pe rană. „Sigur, Domn’ Profesor. De data aceasta nu mai ratez”, i-am răspuns. În jurul nostru erau aranjate mese, cap în cap. Se insinua o sărbătoare în familie. „Ai mai fost cu Paul la pescuit? El ce mai face, unde mai scrie?” „Dăm pe Valea Oltului, pe la Câineni, după clean. De scris, el știe”, am zâmbit, în timp ce dreapta îmi era prinsă în menghina dreptei lui. Ne-am adunat piept în piept, apoi a eliberat povestea: „Când eram mic, oamenii ştiau când şi, mai ales, cât să pescuiască. Acum e jaf. Pe vremea mea, noi aveam grijă de bogăţia din jurul nostru. Din ea ne hrăneam. Ţin minte că aveam în faţa casei o salcie bătrână. Era tezaurul nostru viu. Nu pescuiam niciodată acolo. Doar în timpuri grele, când nu puteam ieşi pe apă şi mama nu mai avea ce pune pe masă, tata arunca plasa la rădăcina ei”. Amintirile lui Ivan curg spre mine ca un nisip fin, răsfirat dintr-o mână-clepsidră înapoi în timp. În scris, am mai reţinut doar una: „Mă întorceam de la un concurs important, tata mă aştepta acasă, să mergem la pescuit împreună. Mă duce el la un loc ştiut, pregătit din timp, la nişte buturugi. Era toamna, târziu, când peştele se retrage la gropi … După ce testează apa cu gunderul, se întoarce spre mine: Unde ies bulbuci mici, e somn. Unde ies bulbuci mari, e crap. După asta, a aruncat prostovolul … Abia am putut trage tot peştele în barcă. Am umplut-o! Asta se întâmpla însă doar toamna, nu în fiecare zi”. Când a vorbit despre priceperea tatălui, pescar-fruntaş, Patzaichin a scăpat, filtrată printr-un acces discret de mândrie, şi o apreciere a propriului destin, scris tot aproape de apă, dar departe de miraculoasa deltă a copilăriei: „A avut noroc tata. Dacă rămâneam acasă, adio locul lui de pescar-fruntaş! I-l luam!”. A râs şi, deşi ştiam că nu glumește, am râs și eu, martor întâmplător al unui crâmpei din viața unui bărbat nemaipomenit.

Potzaichin, nu Patzaichin

Puțini oameni știu, dar numele din buletin al unuia dintre cei mai titrați sportivi ai României nu era Ivan Patzaichin - așa cum a rămas în istorie -, ci Ivan Poztaichin, cu „o”. „În acele vremuri, nu se făcea prea mare caz de asemenea greșeli. Mai ales că în lumea apelor, unde m-am născut, până și sărbătorile erau dictate de ritmurile neștiute ale naturii. Au scris în acte Potzaichin și așa a rămas. Cine să se supere?”

Citește pe Antena3.ro

O tânără care a făcut un test ADN ca să afle care este istoria familiei sale a făcut o descoperire șocantă despre bunica ei

Cea mai frumoasă dimineață

Ivan Patzaichin și-a iubit bunicul, pe „patriarhul” Perfil, mai mult decât orice pe lume. De altfel, unul dintre cele mai tulburătoare momente din viața campionului era legată de amintirea acestui pescar onest din Mila 23: „De bunicul Perfil mă leagă cea mai frumoasă aducere aminte. Într-o dimineață, să tot fi avut vreo patru anișori, m-am trezit în barca lui. Clipocitul apei bătute de vâsle și soarele leneș ce-mi învelea fața mi s-au întipărit în minte pentru totdeauna. Dormisem la el, ca de obicei, iar bunicul, la ora potrivită, nu m-a deșteptat. M-a luat în brațe, așa, adormit cum eram, m-a așezat în bărcuță și a ieșit cu mine pe luciul apei, la pescuit. Mi s-a părut cea mai frumoasă dimineață”.

Brichetele, ce bucurie!

Ivan Patzaichin, fumător împătimit (cu excepția ultimei perioade de viață), colecționa brichete. Era de notorietate pasiunea sa pentru astfel de obiecte: „Am sute - recunoștea Ivan -, nu știu de ce mă atrag. Pur și simplu îmi plac”. De altfel, la una dintre primele noastre întâlniri, i-am dăruit o brichetă metalică. Bucuria pe care am citit-o în ochii lui de copil n-am s-o pot uita niciodată.

Cafea la ibric

În lungile cantonamente petrecute pe platoul Bucegilor, pe când era coordonatorul lotului olimpic de caiac-canoe al României, Ivan Patzaichin se trezea întotdeauna cu noaptea în cap. „Dacă nu beau cafeaua făcută de mâna mea, nu pot începe ziua”, îmi explica Ivan (în urmă cu zece ani ani) în timp ce-mi turna licoarea magică din ibricul ce sfârâia încă pe primusul instalat în camera de la Piatra Arsă.

Scurt pe doi

- Ivan Patzaichin obișnuia să bea vin roșu cu cola;

- Născut într-o familie de ruși lipoveni, petrecea sărbătorile atât pe stil vechi, cât și pe stil nou;

- Era un mare iubitor al animalelor, în special al câinilor;

- Adora să gătească și să consume preparate din pește;

- Are o statuie în fața clubului Dinamo

- Era general în rezervă

„Mi-am început cariera cu aur la Olimpiadă și mi-am încheiat-o tot așa. Ce-mi puteam dori mai mult?”, Ivan Patzaichin

„Sunt mai mult de 150 de medalii câștigate ca antrenor. Cine a stat să le numere?”, Ivan Patzaichin

„Am fost singur la părinți. Mama mea, Alexandra, și tatăl meu, Vicol, erau oameni cu preocupări specifice locului. Tata - pescar fruntaș -, mama - croitoreasă de nevoie”, Ivan Patzaichin