Ziaristul ireductibil Adrian Păunescu

Nu despre omul de familie, nu despre tatal Adrian Paunescu scriu acum, la un an de la trecerea sa. Nu despre poetul, omul de scena sau despre omul politic este vorba aici, in paginile revistei pe care a fondat-o, ci despre ziaristul Adrian Paunescu, care si-a slujit profesia pana in ultima clipa, care a scris, a marturisit, a relatat, chiar si din salonul de spital, cu putine zile inainte ca inima sa inceteze sa-i mai bata.

Eram la capul patului sau, pe 31 octombrie 2010, la etajul 6 al Spitalului de Urgenta Floreasca din Bucuresti, cand am inceput sa vorbim despre medicul Serban Bradisteanu, despre mainile sale, despre care A.P. tocmai scrisese pentru publicatiile care l-au gazduit in ultima parte a vietii, Jurnalul National si Ring.

Simtea nevoia sa completeze, sa nu lase nespuse lucrurile pe care le mai aflase dupa ce terminase articolele despre medicul sau.

Dialogul nostru s-a transformat in interviu. Cu voia sa, am deschis reportofonul si, deodata, s-a mobilizat, in ciuda suferintei, ca un militar intrat in post, la datorie. A inceput sa vorbeasca mai rar, sa aleaga si mai atent cuvintele, stiind ca le voi transcrie, pentru a le publica. Abia acum, dupa un an, am reusit sa reascult inregistrarea si sa scot textul. Este, practic, ultimul articol al lui Adrian Paunescu, este un text vorbit, care ia forma de marturisire, de interviu, de reportaj, in acelasi timp

Adrian Paunescu, jurnalist pana la capat, profesionist ireductibil al cuvantului, a facut, asadar, gazetarie si in salonul spitalului propriei suferinte, care avea sa fie cea din urma. Reporterul Adrian Paunescu lasa marturii despre propria boala, despre propriul medic, pe care il citeaza, il parafrazeaza. Il interesase viata celui in mainile caruia viata sa insasi se afla si nu stia ca mai are de trait trei zile constient si alte doua, in cumplite incercari de resuscitare a inimii.

Adrian Paunescu a avut grija, de-a lungul vorbirii, sa precizeze unde trebuie puse virgule, paragrafe, iar, la final, care sa fie forma finala a titlului marturisirii sale: 'Mainile medicului Bradisteanu, de la pian la inima'.

Zgomotele de fundal ale aparatelor medicale la care era conectat, taraitul telefoanelor din sectie, respiratia tatalui meu, pauzele pentru alegerea cuvintelor potrivite nu apar in aceasta pagina de ziar, dar raman in memoria mea si a inregistrarii audio, ca dureroase detalii de autenticitate.

Din vorbirea, mai rara ca altadata, cu o respiratie ingreunata de cordul care mai functiona doar cu o zecime din puterea din anii tineri si sanatosi, am extras aceste cuvinte, pe care, de fapt, vi le restitui, pentru ca ele apartin, prin voia autorului, publicului pe care ziaristul Adrian Paunescu l-a servit din adolescenta, pana la plecare.

Cele 15 minute si jumatate de inregistrare, din care a rezultat textul de mai jos, contin inca o dovada a constiintei care a fost (si este) Adrian Paunescu, care extrapoleaza, ca solutie pe care creatorul o propune ca metoda, atunci cand intelege ca drumul de la cazul particular (al medicului), pana la generalizarea necesara, cu putere de pilda pentru cititor, poate ajuta la mai binele tuturor.

Cateva dintre obsesiile vietii lui Adrian Paunescu sunt prezente in ultima parte a ultimului sau articol: relatia parinte-copil (acea 'mostenire de indemnuri', expresia lui Lucian Blaga, pe care o cita adesea), creatia izbavitoare, munca necontenita si, nu in ultimul rand, speranta ca este posibila salvarea lumii.

Andrei Paunescu

Mainile medicului Bradisteanu, de la pian la inima

'Am fost, patru ani, coleg de Senat cu doctorul Serban Bradisteanu. Ne vedeam aproape zilnic, nu consumam prea multe cuvinte de – cum sa spun? - simpla formalitate intre noi, vorbeam ceea ce era important sa comunicam. Si, uite, a trebuit sa-l descopar in 2010, la locul sau de munca, Spitalul de Urgenta din Bucuresti, Sectia Cardiologie, la Reanimare, unde ma aflu si acum, cand povestesc toate acestea.

Ziceam ca nu consumam intre noi cuvinte formalizatoare, ne vedeam fiecare de drumul sau. Atunci cand profesorul Bradisteanu a trecut prin infernul pe care i l-au pregatit altii si a fost atacat nedrept si cu tinta precisa de a-l desfiinta, am sarit in ajutorul dumnealui, cu puterile mele limitate, dar cu bunacredinta in medicul Serban Bradisteanu.

Gasindu-ma acum sub puterea dumnealui, la Reanimare, am scris, am dictat niste texte, corecte dupa parerea mea, pe care ar fi urmat sa le citim in Jurnalul National si in Ring. In aceste texte, vorbeam despre mainile medicului.

Ma uitam la mainile dumnealui, maini mari, puternice, sensibile, si am incercat sa evaluez prin cate pericole, de-a lungul tineretii, de-a lungul perioadelor in care nu se gandea de ce folos ii vor fi mainile, a traversat acest om, ca sa poata acum, in momentele de matritate ale existentei, sa umble in piepturile celor care i se adreseaza, pentru operatii pe inima.

Ganditi-va ca putea fi oricand lovit de un accident la maini, asa cum traim cu totii in inconstienta varstelor, si nu ne mai putem opri din cursul pe care-l iau evenimentele, indiferent de opinia noastra despre ele. Pur si simplu, mainile ne sunt mereu periclitate.

Ei, n-am vrut sa fie o surpriza totala pentru profesorul Bradisteanu ceea ce urma sa citeasca in articolele mele si i-am spus: uite, domn’ profesor, m-am referit in niste articole ale mele la mainile dumneavoastra si la norocul pe care l-ati avut, de-a le putea aduce intregi, perfecte - cum sa le spun eu? - perfect utilizabile la aceste provocari ale vietii, cand trebuie sa operati cu ele.

Si dumnealui mi-a povestit ceva care m-a socat. Pur si simplu m-a socat, pentru ca intuisem, fara sa am niciun fel de date in aceasta privinta, o anumita evolutie a mainilor medicului. Mi-a spus ca tatal dumnealui, acolo, la Targu Jiu, unde profesorul Bradisteanu si-a trait cea mai mare parte a tineretii, a avut ambitia sa-l dea sa invete pian. Si imi spunea, asa, cu disperare, isi retraia momentele de blocaj la pian.

Spunea dumnealui: cand ceilalti colegi se jucau, se distrau, erau liberi, eu stateam la pian si invatam, pentru ca nu era vorba numai sa stiu sa cant - odata cu abordarea unei asemenea cariere, trebuia sa stiu si teorie – ma dedicasem intru-totul pianului. Si, zice profesorul: uite ca aveti dreptate, mainile mele, de atunci, au capatat o anumita elasticitate, o anumita capacitate de a sesiza unde trebuie sa se indrepte, imi stapanesc perfect degetele si, mai ales, am pus pret pe activizarea mainii stangi. Cantam cu sora mea la patru maini si sigur ca incepuse si sa-mi placa. Dar, pe de alta parte, nu ma multumeam cu atat, as fi fost doritor de o minima libertate, de dreptul pe care-l au toti copii sa dispuna de timpul liber... (Andrei Paunescu precizeaza: ... si de dreptul sa-si rupa mainile). Bine zici, Andrei, dreptul sa-si rupa mainile, cum se-ntampla in multe cazuri, si picioarele, si mainile.

Ei, profesorul Serban Bradisteanu mi-a povestit si cum a intrat in zona medicala, unde tatal sau era specialist si unde i-a dat treptat acces, in asa fel, incat, la un moment dat, sa-i devina foarte drag, pentru ca si accesul in zona medicala se facea pe seama timpului pe care tanarul Serban il sacrifica, pentru o cauza care inca nu-i devenise foarte proprie, foarte intima, n-o simtea ca atare.

De la un moment dat incolo, insa, muncind ca brancardier si nefacand niciun fel de rabat efortului, si ajutat de un parinte care stia ca bucuria vine din munca, pana la urma, si ca nu trebuie ocrotit de munca respectivul copil, respectivul tanar, a ajuns sa nu mai vrea el, tanarul Serban, sa plece la mare, la munte, cum plecau multi dintre colegii lui si nu mai tineau seama de obligatiile pe care si le-ar fi asumat prin munca.

E o poveste foarte speciala a evolutiei de la copil de medic, la medic de elita, la chirurg de recunoastere internationala. Eu, aici, in punctul in care traiesc zilele acestea si, probabil, saptamanile acestea, contemplu cu emotie drumul doctorului Serban Bradisteanu printre oamenii pe care ii ajuta sa supravietuiasca tristetilor inimii. Si il vad, minutele acelea pe care mi le dedica si mie, ducandu-se la celelalte paturi de bolnavi si tinand echilibrul lumii, aici, la nivelul de om recuperat.

Si nu incetez sa ma minunez de puterea intuitiva a parintilor, de a-si apara copiii, tocmai punandu-i la treaba, tocmai dandu-le dreptul la munca si la creatie. Si dreptul la participarea aceasta decisiva la salvarea lumii.'

Adrian Paunescu31 octombrie 2010, Bucuresti, Spitalul de Urgenta Floreasca

Citeste si: "Macar atat". Ana-Maria Paunescu, la un an de la disparitia tatalui sau