FORMAREA GUVERNULUI / Parlamentul are rolul decisiv

După alegeri, consultările politice au loc între candidatul la funcţia de prim-mi­nistru şi partidul sau coaliţia de partide care au susţinut desemnarea sa de preşedintele României. Procedura de învestire are semnificaţia formării Guvernului ca expresie a voinţei celor două autorităţi publice alcătuite pe baza votului acordat de corpul electoral, Parlamentul şi Preşedintele României, în care însă rolul hotărâtor îl are Parlamentul, Guvernul neputându-se forma şi neputând funcţiona decât dacă se bucură de încrederea acestuia.

Sunt interpretările oficiale date controversatului articol 103 din Constituţia României privind învestirea noului Guvern. În 1992, apărea la Editura Monitorul Oficial volumul "Constituţia României – comentată şi adnotată". Lucrarea a apărut la un an după adopta­rea primei Constituţii postdecembriste a Ro­mâniei. Printre autorii lucrării se nu­mără fostul senator PSD Antonie Iorgo­van, Ioan Muraru, în prezent Avocatul Po­po­rului, şi Ioan Vida, actualmente pre­şe­dintele Curţii Constituţionale. Acest vo­lum cuprinde practic interpretarea ofi­cia­lă a legii fundamentale a ţării, inclusiv a prevederilor referitoare la învestirea Guvernului, care au stârnit multe discuţii pro şi contra înainte şi după alegeri. Chiar dacă în 2003 Constituţia a fost revi­zui­tă, articolul care stabileşte procedura de învestire a Guvernului a fost men­ţi­nut, dându-i-se o altă numerotare. Astfel, dacă în Constituţia din 1991 acest articol avea numărul 102, în actuala formă a legii fundamentale acesta are numărul 103 şi prevede acelaşi lucru ca şi acum 17 ani: "(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-mi­nis­tru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea ma­jo­ritate, a partidelor reprezentate în Parlament. (2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. (3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comu­nă. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor".

Cum preşedintele Băsescu a încercat să-şi supraliciteze rolul în desemnarea viitorului premier, minimalizând rolul majorităţii parlamentare constituite după alegeri, iată cum sunt comentate prevederile articolului 103, fost 102, în volumul amintit:
"Procedura de învestitură a guvernului cuprinde patru etape:
1. desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru
2. solicitarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru a votului de încredere
3. acordarea votului de încredere
4. numirea guvernului de către şeful statului".

Într-o primă variantă a proiectului Constituţiei toate aceste etape erau grupate în textul articolului la care ne refe­rim, deşi etapa a patra se regăsea ca atribuţie şi la instituţia şefului statului. În final, prin admiterea mai multor amendamente, s-a adoptat textul art. 102 în forma de mai sus, care însă cuprinde numai primele trei etape ale procedurii învestirii. Logica juridică internă a acestei proceduri ne obligă la schiţarea tuturor celor patru elemente, chiar dacă, în parte, se regăsesc unele informaţii care au fost deja cuprinse în prezenta lucrare.

1. DESEMNAREA CANDIDATULUI LA FUNCŢIA DE PRIM-MINISTRU.
În această etapă, esenţialmente politică, Preşedintele României, în exercitarea funcţiei de mediere, prevăzută la art. 80, alin(2), organizează consultări politice cu partidele reprezentate în Parlament, în scopul degajării unei majorităţi parlamentare pentru desemnarea şi sprijinirea unei perso­nalităţi care să candideze la funcţia de prim-ministru.  
Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru are semnificaţia unui mandat acordat de Preşedintele României personalităţii desemnate pentru formarea listei viitorului guvern, elaborarea programului de guvernare a acestuia şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere de către Parlament

2. SOLICITAREA DE CANDIDATUL LA FUNCŢIA DE PRIM-MINISTRU A VOTULUI DE ÎNCREDERE.
În acest scop, consultările politice au loc între candidatul la funcţia de prim-ministru şi partidul sau coaliţia de partide care au susţinut desemnarea sa de preşedintele României în vederea întocmirii listei complete a noului guvern şi a programului de guvernare. Lista guvernului şi programul de guvernare se elaborează în cadrul acestor consultări, cu acordul candidatului la funcţia de prim-ministru, singurul îndreptăţit potrivit alin.(2), să solicite acordarea votului de încredere. În cazul în care, în termenul de 10 zile prevăzut de acest alineat, candidatul la funcţia de prim-ministru nu va reuşi să întocmească lista Guvernului şi să elaboreze programul guvernamental, el poate depune manda­tul încredinţat de Preşedintele României prin actul desemnării. Desigur că depunerea mandatului poate avea loc şi înainte de împlinirea acestui termen, dacă, în cadrul negocierilor politice ce au loc, imposibilitatea stabilirii unei formule guvernamentale este evidentă. După împlinirea termenului de 10 zile, Preşedintele României poate retrage mandatul acordat, mai ales dacă impasul creat este cert, iar candidatul desemnat nu şi-a depus mandatul, împiedicând astfel, în mod abuziv, desfăşurarea procedurii de formare a noului guvern. Ca efect al retragerii mandatului, preşedintele României va începe noi consultări politice pentru desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru.
Aprecierile de mai sus trebuie privite prin prisma "elasticităţii" instituţiilor dreptului public. Termenul de 10 zile nu poate fi privit ca fiind de decădere, ci doar ca limita de la care Preşedintele României poate retrage candidatului mandatul acordat, spre a începe noi negocieri.

3. ACORDAREA VOTULUI DE ÎNCREDERE.
Votul de încredere se acordă de către cele două Camere ale Parlamentului în şedinţă comună, ca expresie a majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pe baza dezbaterii programului şi listei Guvernului, prezentate de candidatul la funcţia de prim-ministru.
Actul simetric cu votul de încredere este moţiunea de cenzură, prin adoptarea căreia Parlamentul retrage Guvernului încrederea acordată. Întrucât votul de încredere, cât şi moţiunea de cenzură se adoptă cu aceeaşi majoritate, procedura de învestire este mai severă, absenţa unor parlamentari la vot având aceeaşi semnificaţie ca şi votul împotriva formulei guvernamentale propuse, pe când procedura de dezînvestire este mai favorabilă Guvernului în funcţiune, absenţa parlamentarilor având de această dată semnificaţia unui vot împotriva adoptării moţiunii de cenzură. Astfel, procedura de învestire şi de dezînvestire a guvernului este de natură să influenţeze stabilitatea acestuia.
În cazul neacordării votului de încredere, procedura de învestire reîncepe prin organizarea de noi consultări politice de către Preşedintele României prin desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru.

4. NUMIREA GUVERNULUI DE ŞEFUL STATULUI.
Potrivit art. 85 alin(1), Preşedintele României numeşte guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Deci numirea nu poate fi refuzată, ea trebuind să fie conformă cu cele rezultate din votul de încredere acordat.
Rezultă din cele arătate că procedura de învestire are semnificaţia formării guvernului ca expresie a voinţei celor două autorităţi publice alcătuite pe baza votului acordat de corpul electoral, Parlamentul şi preşedintele României, în care însă rolul hotărâtor îl are Parlamentul, guvernul neputându-se forma şi neputând funcţiona decât dacă se bucură de încre­derea acestuia. De asemenea, procedura de învestire are drept consecinţă stabilirea unui raport constituţional complex între Guvern, pe de o parte, şi Parlament sau Preşedintele României, pe de altă parte. Faţă de Parlament, Guvernul este beneficiarul unui mandat de încredere acordat prin efectul votului de învestitură care fundamentează poziţia sa constituţională în relaţia cu Parlamentul (dreptul la iniţiativă legislativă, parti­ciparea la lucrările Camerelor, controlul parlamentar al activităţii sale, dezîn­vestirea Guvernului ca urmare a retra­ge­rii încrederii acordate etc.). Faţă de Pre­şe­dintele României, Guvernul, fiind numit de către acesta, conlucrează cu Preşedintele în îndeplinirea unor atribuţii, fie prin intermediul primului-ministru (con­trasemnarea decretelor preşedintelui, revocarea şi numirea unor membri ai guvernului la propunerea primului mi­nistru etc.), fie prin participarea în­tre­gului cabinet guvernamental (consul­tarea guvernului de către preşedinte cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită, participarea preşedintelui la unele şedinţe de guvern etc.).
În cadrul raportului constituţional complex ce defineşte relaţia dintre Guvern, Parlament, şi, respectiv Preşedintele României, esenţială este relaţia cu Parlamentul, prin votul căruia se învesteşte şi se dezînvesteşte Guvernul. Aceasta constituie o caracteristică proprie regimurilor parlamentare. De aceea poziţia Guvernului este, în esenţă, aceea specifică cabinetului într-un regim parlamentar".

ŞI BOC TRECE PREŞEDINTELE PE LOCUL 2
O poziţie asemănătoare a susţinut şi liderul PD-L, Emil Boc, în cartea "Instituţii politice şi proceduri constituţionale în România", un manual de bază pentru studenţii la Ştinţe politice, apărut în 2003 la Editura Accent. Iată ce scria Boc în capitolul "Procedura de învestire a guvernului": "În cadrul procedurii de formare a guvernului, rolul Preşedintelui României este secundar în raport cu Parlamentul. Rolul preşedintelui se rezumă la desem­na­rea unui candidat la funcţia de prim-ministru şi la numirea guvernului după acordarea votului de învestitură din partea Parlamentului. Esenţial în formarea Guvernului României rămâne aşadar votul de încredere din partea forului legislativ, întrucât Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, şi nu în faţa preşedintelui României" (pag. 215-216).

În capitolul "Desemnarea primului-ministru şi numirea guvernului", Emil Boc minimalizează mai departe rolul şefului statului, conferind un rol-cheie majorităţii parlamentare constituite după alegeri: "Preşedintele  României nu se bucură de independenţă totală în desemnarea primului-ministru (...) Chiar dacă preşedintele nu e obligat să ţină cont de părerile partidelor consultate, considerăm că nu va putea desemna la funcţia de prim-ministru decât pe acel  candidat care are suportul majorităţii parlamentare". (pagina 225)