Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sindromul impostorului este adesea întâlnit la românii care ajung să lucreze în mari companii, în special în vestul Europei, pe funcții foarte importante. Psihologii și psihiatrii au ajuns la concluzia că exact cei mai performanți specialiști din diverse domenii de activitate suferă de sindromul impostorului, în timp ce impostorii adevărați au cu totul alt comportament, de cele mai multe ori arătând și o atitudine de superioritate. În această situație, doar managerul poate schimba soarta echipei, printr-o evaluare corectă a angajaților, dar, de multe ori și managerul are nevoie de consiliere, și nu de la un coach.
În special românii care pleacă să muncească în străinătate suferă de ceea ce psihologii numesc “sindromul impostorului”. Acest sindrom caracterizează exclusiv persoanele foarte bine pregătite, dar care se consideră inferioare, atunci când ajung într-o companie foarte mare, pe o poziție superioară și cu un salariu pe măsură. Psihologii recomandă atenuarea, pe cât posibil, a acestui sindrom, pe care unii îl explică prin influența nocivă a sistemului opresiv stalinist care a afectat România câteva decenii și care încă produce efecte. „Este un lucru de care m-am lovit și eu, cu mulți ani în urmă. Sunt două motoare psihologice în spate. Suntem, cumva, din primii ani de școală îndoctrinați, că niciodată nu e suficient de bine, suntem învățați nu să fim competitivi în sensul sănătos, ci să fim invidioși. Acesta este motorul anxios. Mai este și motorul narcisist, care se bazează pe o rană corporală și generează complexul de inferioritate, afectând și atitudinea față de autoritate. Noi venim după sistemul comunist, purtând aceeași marcă a lui Cain. Unii oameni au fost împinși programatic în inferioritate după subjugarea de către Uniunea Sovietică, din care pricină continuăm să avem acest comportament. Atunci când funcțiile se acordă pe alte criterii decât cele meritocratice, acest fenomen se propagă în continuare”, explică psihiatrul și psihoterapeutul Gabriel Diaconu.
Meritocrația ar putea salva România
Singurii care pot interveni în reglarea situației, la locul de muncă, în relația cu oamenii afectați de sindromul impostorului sunt managerii. Un bun manager ar trebui să fie el însuși consiliat, pentru a-nțelege ce se întâmplă cu specialiștii pe care-i are-n subordine sau care-i sunt colaboratori, astfel încât să-și adapteze metodele la problemele acestora. Meritocrația ar fi singura salvare, mai ales în România, dar și în alte țări din fostul bloc comunist, unde se pot identifica aceleași probleme de adaptare la piață ca și în țara noastră. „Distribuirea posturilor nu se face pe baze meritocratice, ci mai degrabă pe baze de supunere. Impostorul nu este un escroc, ci mai degrabă un adaptat. Escrocul este un bun cunoscător al ingineriei sociale. Aici intervine frumusețea perversă a stalinismului social, ca și darwinismul social. Ambele au știut foarte bine să exploateze nevolnicia umană și inclusiv aroganța cunoscătorului. Nu există în istoria umanității alt experiment psihologic făcut cu o asemenea artă. Din această paradigmă se poate ieși doar prin meritocrație. Este nevoie de transparență decizională, atunci când vine vorba despre ocuparea posturilor prin concurs, ceea ce în România nu se va întâmpla prea curând”, mai spune Gabriel Diaconu.
Cine sunt vinovații? Poate pare ciudat, dar nu sunt niciodată șefii, ci subalternii. Putem vorbi despre tirania șefuțului, cel care nu-l va invidia pe șeful cel mare, ci pe cel situat puțin mai sus decât el.
Gabriel Diaconu, psihiatru și psihoterapeut
Impostorii adevărați sunt singurii care nu suferă de sindromul impostorului și care, de multe ori ajung în funcții de conducere tocmai pentru că cei mai performanți suferă de acest sindrom. Chiar și într-un sistem meritocratic se poate observa această anomalie.
Citește pe Antena3.ro
Coachingul, medicament sau otravă?
Foarte mulți manageri apelează, în ultimii ani, la coaching, pentru a-și rezolva problemele din interiorul echipei pe care o conduc, însă rezultatele, în multe cazuri, nu sunt chiar cele scontate. Poate pentru că unele metode sunt greșite și nimeni nu le verifică. Atunci când se alege un coach, se merge pe încredere, dar specialistul poate fi un impostor sau unul rău intenționat, care să distrugă echipa și pe manager, în loc să rezolve problemele. De exemplu, un coach scria, pe pagina de Facebook oficială, că echipa trebuie să fie stimulată prin intervenția brutală a managerului care să ceară întotdeauna mai mult, o performanță mai mare, fiind veșnic nemulțumit de rezultate. Tocmai acest truc stă la baza distrugerii iremediabile nu doar a unei echipe, ci și a unei mari companii, iar în cazul țărilor din Europa de Est și mai ales în cazul României, acest principiu greșit a stat la baza distrugerii mai multor generații succesive, așa cum arată astăzi specialiștii. Ideea că oricât ai încerca să faci lucrurile bine, întodeauna s-ar fi putut și mai bine, deci șeful nu va fi niciodată mulțumit este exact principiul de bază pe care a funcționat ceea ce specialiștii numesc stalinism social. Dar și din acest punct de vedere, singurul care poate să facă diferența între bine și rău într-o companie este tot managerul, pentru că acesta poate decide dacă alege un coach sau alte metode de a ajuta echipa. „Coachingul este o metodă la îndemână, dar nu este decât un fel de covrigărie psihologică. E ca și cum îți e foame, dar nu ai timp să faci ceva de mâncare și te oprești să-ți iei repede un covrig”, mai spune psihiatrul Gabriel Diaconu.
