De la Bârca la Viena şi înapoi (VI)

A trecut de miezul nopţii. Mă simt dator cu încă vreo câteva impresii din Muzeu. M-au enervat portretele de curte. Mi-am dat seama din nou că nu e locul artiştilor la curţi, oricât de generoase ar fi ele. Bufanta rochie a unei doamne de la curte poate acoperi întregul orizont de crime al epocii.

7 ianuarie

A trecut de miezul nopţii. Mă simt dator cu încă vreo câteva impresii din Muzeu.

M-au enervat portretele de curte. Mi-am dat seama din nou că nu e locul artiştilor la curţi, oricât de generoase ar fi ele.

Bufanta rochie a unei doamne de la curte poate acoperi întregul orizont de crime al epocii.

Văd parcă începuturile lumii când la sfârşitul veacului al XVI-lea şi în prima jumătate a veacului al XVII-lea F. Snyders exhibă o natură abundentă, aproa­pe târgoveaţă, o aberaţie ce-ţi stoarce sa­livă, participând şi el la acest priapism al culorilor care e pictura flamandă, boală superbă ce nu putea continua decât într-un triumf al sexualităţii morbide.

Între peştii roşcovani ai lui Snyders şi falusurile din filme sexy flamande nu e decât o deosebire de vârstă. Aceşti peşti vor deveni acele sexe, ca-ntr-o regulă de trei simplă, a lui Freud. Asta e simplu de văzut şi în ochii bătrânilor pictaţi lângă femei tinere şi serafice. J. Jordens nu putea articula, în aceeaşi perioadă ca şi Snyders, înclinaţia către excesul sexual, deşi în pat probabil că era la fel ca unii strănepoţi ai săi supersexualizaţi de azi. Dar ochii celor care duc paharele la gură nu prevestesc decât furtuni celulare şi perturbări biologice.

După câteva generaţii o deraiere trebuie să se producă. Şi s-a produs.

Din tabloul lui P. de Vos (1596-1678) intitulat “Paradisul”, acelaşi strigăt al materiei vii. O rodnicie care nu poate continua aşa scoate din prim plan un cal enorm, înconjurat şi gelozit de cerbi, de lei, de câini şi vulpi.

Şi iarăşi portrete de curte. Se vede-n ochii celor din portrete o imbecilitate care a continuat şi dincoace în veacul atomic. Dar mai e un lucru unificator. Cei din portrete nu-şi pot ascunde plăcerea de a fi pictaţi.

Dintr-un Rubens (1577-1640) reţin scena de vânătoare ce pare – după cum se duc toţi la mistreţ – fotografia ma­nualului de omorât mistreţi.

“Minunile sfântului Ignaţiu din Lo­yola” scot în relief o femeie învineţită de minune, pe nişte păcătoşi care plesnesc, un grup de îngeri vestitori. Draci care fug. Răul şi binele sunt aşezate în descendenţa aceleiaşi palete.

Asta spre deosebire de “Minunile lui Franz Xaver” unde binele e dominant, învie violent, de crapă şi statuile diavolilor.

Şi, iarăşi, un tablou din ceruri, parcă. Artă supremă: “Capul Meduzei”. Zoologia, toată, cea mai de jos, cea mai infectă şi mai rece, în jurul unui cap rămas nu­mai paloare, după ce sângele a început să se risipească din gâtul tăiat. Ochii aceia bulbucaţi! Ochii aceia din care a căzut definitiv vederea! Zoologia pare a da cu sâc capului tăiat şi a-i întărâta ur­sita: uite c-ai ajuns printre noi din nou.

Lângă A. Van Dyck – începător de veac 17 – compătimesc încă o dată pe Samson cel aglomerat de plăcere şi pe­numbră lângă o Dalilă căreia, bineîn­ţeles, numai el nu-i vedea fatalitatea.

Îmi revine în amintire Monumentul Ciumei.

După patru ore şi jumătate

Mă trezesc după patru ore şi jumătate, încă nerefăcut, urmărit parcă de opulenţa salonului flamand. Ce înseamnă un mod de a gândi! Aproape nimeni nu poate ieşi din el, decât – cel mult – opunându-i-se retoric sau expli­cit. Puţine flori – şi acelea carnale – îndulcesc orizonturile flamanzilor din Muzeul de Istorie a Artei şi al Vienei.

Iar galeria de portrete ale curţii avertizează încă o dată toate curţile din lume şi pe cei din jurul lor că arta de curte

n-are nici un rost, că ea nu poate minţi pe nimeni, nici pe contemporani, nici pe urmaşi.

O singură curte îşi aşteaptă poeţii: Condiţia Umană.

Am visat astă-noapte că jucam fotbal cu Cornel Pacoste. Am dat şi goluri, am mai şi primit. Se făcuse frig şi am băut nişte ceai dulce.

Se făcea apoi că mă dusesem într-un salon de pictură în care mai erau doar trei femei, două tinere şi, cea de-a treia, mama uneia dintre ele. S-a auzit muzică şi am început să dansez cu una dintre tinere. Aveau amândouă rochii făcute din carpete.

Mi-a plăcut dansul şi apropierea tinerei femei m-a excitat.

I-am şoptit: “Aş vrea să ne găsească goi finalul”, ea mi-a sărutat urechea, am strâns-o la piept şi era să mă prăbuşesc peste ea, când mi-a şoptit îngrozită: “Mama!” Am hotărât că totul va fi mai târziu, mai ales că bătrâna se uita mustrător la noi, urmărindu-ne pas cu pas.

“Mama” lui Rembrandt are ochii trişti, ca toate mamele pământului. Aceşti ochi sunt înrămaţi în roşu bolnav, ca de apus de soare. Faţa e asprită mărunt şi adânc. Mâinile abia se mai văd, într-o ceaţă aproape anorganică, fără nimic viu în ea. Aproape moartă e nemuritoarea icoană a mamei. Un chip urât, dar cât de nobil! Barba e puţin ieşită-n faţă, proeminenţa însă nu face decât să sugereze apăsarea vieţii, căci şi capul pluteşte-n unghi nedrept sub faldurile mult prea puţin uzate ale îm­brăcămintei.

Desigur, la 1606, când îl năştea pe Rembrandt, această “Mamă” arăta altfel. Era probabil trupeşă, fără nici o crestătură pe obraz. Probabil că atunci mâinile puternice şi aţâţătoare i-ar fi ieşit în relief îndată.

Ea a dat naştere unui om care n-a trăit decât 63 de ani. Dar autoportretele sale, în număr de 49 aici la Viena, sunt mult mai blânde cu sine decât cu mama. Artistul, da, îmbătrâneşte şi el, dar mai greu, parcă are alte treburi decât să-mbătrânească.

Ce aş putea spune despre întâlnirea mea cu Napoleon? Primele cuvinte ale lui Andrei: “Tată, ce frumos e Napoleon!” Pictorul care l-a făcut călare şi frumos, L. David, considerat de mulţi “pictor al revoluţiei”, avea în anul 1801, despre care e vorba în tablou, 49 de ani. În pictura sa Napoleon trece strâmtoarea St. Bernard. O trece şi se uită – ca mai toţi paranoicii – întâi de toate la acel care-l pictează. Poate aceste este amănuntul psihologic care-i scapă lui David. N-aş îndrăzni să spun că Napoleon a trecut strâmtoarea ca să fie pictat, dar pot să scriu aici că nu i-a fost indiferent ce fel de tablou va ieşi. Sunt sigur, chiar, că dacă pictorul s-ar fi aflat cu ustensilele acolo, pictând la faţa locului, Napoleon ori ar fi pus pe cineva, ori ar fi revenit el însuşi din strâmtoare să vadă cum îi iese pictorului chipul lui Bonaparte.

Aici, Napoleon e pictat cu prietenie extremă. Nici el însuşi nu s-ar fi pictat altfel. El are mâini frumoase, de parcă ar sta pe un scaun lângă pian, nu pe calul unei decisive treceri. Piciorul stâng, care se vede, are de asemenea linie nobilă, pare piciorul unei amante; întregul Napoleon e văzut cu o vinovată iubire de pictorul italian.

Coada calului e înfoiată armonios, ca şi coama, şi amândouă sunt umflate în sensul de ducere. Un vânt prielnic îl bate pe Napoleon din spate. În fundal, vag, prefiguraţi, fără nici un fel de grijă, necum simpatie, nişte tunari, adică aceia care trebuie să lupte, spre a-l face mare pe Napoleon. Nu, David nu poate fi numit pictor al revoluţiei. Cel mult un pictor din vremea revoluţiei.

Luptătorii nu seamănă cu Napoleon decât la chipiu. Unde sunt oamenii nici vântul cel prielnic nu se-arată, căci ierburile stau ţepoase şi amărâte în un­ghiul firesc.

Amănunt important: copitele calului lui Napoleon Bonaparte sunt mult mai mari şi mult mai migălos pictate decât toţi tunarii din fundal.

Mă enervează această pictură ca un covor pentru naş, în care se pune chi­pul dolofan al unei năşici tembele, spre a face plăcere naşului.

Pictor David, mi-e teamă că nu un vânt prielnic, nu o furtună ai pictat dumneata suflându-l pe Napoleon în spate, umflând coada şi coama calului său, ci propria dumitale suflare obedientă şi-ncărcată de miasmele picturii de curte.

B. Bellotto picta, iată, vechea Universitate din Viena, azi Academia de Ştiinţe, unde se conferă Premiul Herder. Trebuie să ne obişnuim şi cu aceste clădiri, mai ales că în ele n-a intrat numai M. Eminescu, ci au venit şi contemporani să se bucure de înalta generozitate a domnului Her­der şi a celor ce-i gospo­dă­resc generozitatea.

Iată şi-un cerşetor făcut de L.Giordano. Stavrizi putrezi într-o farfurie cam artizanală. Două chifle, nişte ceapă, ochii cerşetorului arată că-n noaptea ur­mătoare el urma să facă o crimă.