De la Bârca la Viena şi înapoi (XI)

PESTE TIMP ● Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu
Nota autorului: Am marcat  cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

PESTE TIMP ● Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu
Nota autorului: Am marcat  cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri
 (n.r. – continuare)

9 ianuarie 1979

Hermann Wlczek părea interesat mai mult de activitatea Uniunii Scriitorilor. Nu m-a nimerit. Eu consider că activitatea Uniunii Scriitorilor e mai degrabă activitatea scriitorilor care-o compun (sau nu).
Rudolf Antoni mă asigură – cînd aude că mă supără ochiul – că nu e o glumă, ci că un virus păcătos vine spre ochi. Şi îmi mai cere să nu mă scarpin. Experienţa de viaţă a colegului meu de la ziarul guvernamental Wiener zeitung îmi va folosi în încercarea de a-mi face bine ochiul.
– Şi era stîngul, domnii mei. Tocmai într-o ţară atît de mult orientată azi spre stînga.
Dumnealor rîd, mie mi se micşorează ochiul.
*
Acum cîteva zile, domnul consilier Mayer îmi ducea – patern – grija că n-am timp să scriu, ocupîndu-mă de atîtea. Era greu să-i răspund pe larg atunci. Îi răspund acum, reluînd şi ce i-am spus: singura noastră şansă de creatori e viaţa. E adevărat că, atunci cînd avem timp destul ca să scriem, nu prea avem ce să scriem, iar cînd avem ce să scriem, nu avem timp s-o facem. Dar insatisfacţia aceasta permanentă, părerea că dacă ai avea un an, un an liber (şi în acelaşi timp ocupat, nu ştiu cum să-i zic eu) ai fi Shakespeare. Dar literatura nu se face pe programatelea. Hotărăşti să scrii şi chiar scrii. Acele opere mari, scrise în fugă, sînt ciornele fierbinţi ale conştiinţei şi epocii, nu plicurile roz cu floricele în care se desenează convenţionale şi moarte cuvinte.

Domnii de la Wiener Zeitung nu mă cunosc. În semn de eternă recunoştinţă nu-i cunosc şi eu. Le spun ceva despre mine, A. Dorobanţu mă traduce iute şi fluent, ba chiar stîrnind (după voia mea) chiar şi surprinderea celor prezenţi.

Mă joc puţin, amestec date foarte exacte, amănunte de "mică publicitate" cu speculaţii metafizice şi-i obosesc cu blîndeţe pe găzdoii mei. Liniştea lor mă sperie. Nici o luptă nu se aude pînă aici? Dar între şef şi adjunct nu e nici o disensiune?

Aflu că un comentator bun la Wiener Zeitung cîştigă lunar, doar scriind şi stînd acasă, între 35.000 şi 50.000 de şilingi. Sigur că da, cu acest salariu pîinea cu cartofi de 22 şilingi nu mai pare scumpă. Nu mai pare scumpă nici benzina – 7 şilingi litrul, nu mai e scump nici abonamentul la telefon – 300 şilingi lunar. Dar oamenii simpli şi mulţi nu se simt mai bine aici ca în România. Jur aici, cu mîna pe Palatul Votiv, că ne-ar trebui extrem de puţin acasă, pentru a fi o ţară invidiată de toate ţările. Am văzut azi o splendidă maşină sovietică de teren, Niva. Mi-aş lua şi eu una.

Cînd gazetarii de la Flacăra (care nu sînt deloc mai puţin talentaţi sau trudiţi) cîştigă 3.000 de lei pe lună şi cînd vine administraţia şi le plafonează sărmanul lor acord, pedepsindu-i dacă au muncit prea mult şi prea bine, mi se pare nedrept. Căci Flacăra face azi mult mai mult pentru om decît Wiener zeitung, ziar respectabil, nu-i aşa?!

Dar cînd aflu că preşedintele Băncii Austriei are 300.000 de şilingi pe lună, mă simt – imediat – în aceeaşi clasă de salarizare cu bieţii "columnişti" de la Wiener, care n-au decît 50.000 de şilingi pe lună şi care primesc – ca toţi austriecii de altfel – nu 12 salarii, ci 14, ca să aibă în concediu.

Mai aflu că, la căsătorie, ofiţerul Stării Civile dă un plic discret cu 15.000 de şilingi tinerilor, să aibă din ce să-şi cumpere miere pentru luna respectivă şi, eventual (sînt robul tău prea plecat, maliţie), să pună deoparte şi pentru avocat, la divorţ.ţ
Nu ştiu, nu am cum afla situaţia întregii Austrii. Văd doar vîrfurile, de aceea judecata mea nu e totală.

Nu mă-nsor în Austria, nu rămîn gazetar în Austria, nu vreau să moştenesc un mînz decurgător din calul de bronz al lui Schwartzenberg, care se mîndreşte cu o victorie asupra lui Napoleon.

Rămîn român, poa’ să-mi dea ţara remuneraţia şi în natură. Rămîn român, dar trebuie să văd cum e restul. Sînt destul de bătrîn pentru a învăţa ceva pentru acasă din drumurile mele peste tot prin lume. Căci vor veni multe drumuri.

10 ianuarie 1979

Ne facem poze la un automat pentru eventualitatea că vom pleca spre Tirol. Vest-germanii – prin ţara cărora ar urma să trecem – sînt mai birocraţi decît se  poate închipui.  Mulţimea actelor de teroare determină prudenţă şi, poate, un fel de teroare contrară, teroarea actelor. Mult de completat, mult de explicat. Planeta foşneşte ca un dosar de cadre. La ce filă a ei, adică a lui, a dosarului, se va fi aflat şi biata noastră viaţă, Elena? Astă-seară cînd am vorbit cu tine la telefon m-a cuprins o teroare mortală. Simţeam că ţi-e glasul înecat în lacrimi, simţeam că nu mai poţi. Şi aş fi vrut să te chem aici, să fii cu noi, cu mine şi cu Andrei, care simte tot şi nu iartă nici o observaţie. Elena, ce nenorocire e dragostea. Dacă nu te-aş fi iubit, mă plimbam golit de orice nostalgii prin Austria, în săptămînile programate pentru asta. Aşa însă unde calc mă gîndesc la tine. Eşti aşa de dulce, de tristă şi de fără apărare. Pe tine – ca şi pe omenire – te poate zdrobi orice exces. Mi-e drag de tine, mi-e milă de tine, mi-e teamă pentru tine. Va trebui, probabil, să mă aştepţi la Arad. Să urci în vagon şi să vorbim, să ne săturăm de vorbă, să ne îmbrăţişăm şi să-ţi spun cît de mult, cît de exclusiv şi desperat te iubesc.

Pozele noastre de la automat sînt la cele două extreme. Ale lui Andrei sînt vesele şi curioase. Ale mele groaznice. Arăt ca o cortină de carton mototolită. În fond, îmi zic, vine o vîrstă. Mă citesc în pozele mele de la automat. Acest aparat, spre deosebire de mulţi din prietenii mei fotografi de acasă, nu mă amăgeşte. Voi împlini anul acesta 36 de ani. Sînt de mult un om matur. Ce arături pe faţa mea, pe fruntea mea, lîngă ochii mei. Bătrînă gorilă, ai grijă de tine. Îmbătrîneşti în ritm nebunesc. N-ai să te mai recunoşti tu...

Intrăm din nou la Muzeul de Istoria Artei din Viena. Mergem într-un loc precis, de această dată. Căutăm semnele noastre.

Parcă aş regăsi oasele unui frate ucis şi de a cărui lipsă întreaga familie, a noastră, se resimte.

Parcă aş regăsi dantura fără nici o carie a strămoşului meu, undeva în temelia altei zidiri, decît a noastră.

Parcă ar fi îngheţat în ciudate forme – aici, în Muzeul de Artă din Viena – năduşeala sfîntă a obidiţilor şi pătimiţilor Transilvaniei. Candelabre cu ţurţuri de sfîntă sudoare!

Parcă Dumnezeu însuşi ar fi trecut de partea altora, a celor mai pricepuţi la negustorie şi la cooperare pe bază de avantaj unilateral; parcă îngerii lui ar fi făcut toate trocurile posibile, toate şcolile scîrboase ale trădării şi vînzării.
Parcă văd curgînd pe obrazul de piatră al Vienei lacrimile bunicii mele. Ale bătrînei mele care nu ştia să scrie, ci doar atît: să plîngă.

Am în faţa ochilor Tezaurul de la Sînicolaul Mare – pe care, furat, furat, dar nici să-l numim astfel n-am avut voie, căci era "Tezaurul de la Nagysentmiklos". Forţa adevărurilor României pe plan mondial a impus şi schimbarea de titulatură. Acum apare, în fine, şi numele în limba ţării din care face parte Sînicolaul. O consolare morală! Tîrzie, dar bună şi acum.
Căci tezaurul e aici, în sala a XVIII-a a secţiei de orientalistică a Muzeului de Istoria Artei din Viena. Un paznic cu fălcile încleştate de atîta importanţă păzeşte tezaurul.

Vine un grup de copii, nu sînt mai mari de 6-7 ani. Profesoara, învăţătoarea, educatoarea, cine o fi, le explică. E şi aceasta o satisfacţie, să auzi cum învaţă copiii Vienei istorie folosind ca material didactic aurul Transilvaniei. O satisfacţie altoită pe trunchiul unor istorice fărădelegi. Căci altfel ar fi arătat România dacă bogăţiile ei rămîneau ale ei. Altfel ar fi arătat viaţa noastră, a românilor, dacă nu ne jefuiau cinicele imperii, între care cel austro-ungar a avut un loc de frunte, dar nu ştiu dacă totdeauna primul loc.