De la Bârca la Viena şi înapoi (XII)

Era 1799 cînd un ţăran a descope­rit, acolo, la Sînnicolau, un tezaur pe care i l-au luat, cu un vechi avînt ne­gustoresc, nişte pricepuţi călători greci....

Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

Am început, deci, azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri10 ianuarie 1979(n.r. – continuare)

Era 1799 cînd un ţăran a descope­rit, acolo, la Sînnicolau, un tezaur pe care i l-au luat, cu un vechi avînt ne­gustoresc, nişte pricepuţi călători greci. Ei bine, aceştia au fost prinşi asupra faptului tocmai cînd încercau să-l vîndă, să-l speculeze. Casa de Habsburg a ştiut să mute temelia de aur a Sînnicolaului aici, la Viena.

23 de obiecte de aur, avînd 10 kilograme, sînt păzite, sub titlul lor de-acasă, de funcţionarii Muzeului din Viena. Ce aş înfige mîinile în aceste piese de 20-22 carate, să le arunc în balanţa noastră de plăţi!

Ce m-aş mai fi luat de gît cu paz­nicii acestui tezaur care nu e al lor, care nu e al Habsburgilor, care nu e al nici unui imperiu, ci al celor de la care a fost furat! N-am nici o revendicare, n-am nici o pretenţie teritorială, am nu­mai sentimente.

Vienă, cîtă pătimită Transilvanie plăteşte splendorile sale! Şi coincidenţa sinistră a făcut ca Diktatul prin care, într-o zi însîngerată a calendarului, Transilvania era sfîşiată să se semneze tot la Viena. Voi merge acolo să-mi miroasă pielea a trădarea ma­rilor puteri fasciste, să simt în nări amin­tirea sudorii de porc a lui Ciano şi amin­tirea răsuflării de oţetar şi rufă fiartă a lui Ribbentrop!

Citește pe Antena3.ro

Ciuperca otrăvitoare cu dinți sau palmierul-fantomă. Cum arată cele mai ciudate plante și ciuperci descoperite în 2024

Vienă, ce datorii ai tu faţă de iz­voa­rele strălucirii tale!

Nu 7 căni, 11 farfurii, 2 pahare, 1 corn pentru vin şi 2 pocale, toate de aur, ci preţul lor în trudă şi suferinţă. Căci va veni fără îndoială o zi cînd aurul nu va însemna neapărat ce în­seamnă azi. Atunci, aceste piese vor fi amintiri. Ce nu se va şterge niciodată e truda încorporată în ele, privaţiunile la care a fost supusă o naţiune, pentru ca – iată – acest aur să stea aici, la Viena, ca semn de tîrzie mîndrie a Casei de Habsburg.

Toate opiniile converg în a preciza că acesta e tezaurul cel mai preţios al Mu­zeului de Istoria Artei din Viena. Exis­tenţa, undeva, a unui tezaur atît de preţios presupune existenţa altundeva (şi anume, în locul de unde a fost luat) a unei absenţe la fel de preţioase în durerea ei.

Irecuperabil tezaur din Sînnicolau! Ochii mei te privesc neputincioşi. Ca, de altfel, ochii tuturor românilor care au trecut pe aici să te vadă şi ca, de altfel, ochii tuturor celor care au pri­vit măcar o fotografie a unuia dintre obiectele tale. Va mai putea, în veac, vreo justiţie incoruptibilă să redea ţărilor ceea ce li s-a luat într-un fel sau altul? Va mai putea săracul, căruia i-au murit atîţia copii, de foame, să ia de la cel bogat – drepturile sale îns­tră­i­nate cinic, cînd pentru unul dintre copiii rămaşi, de exemplu, unul dintre copiii bogatului îi e doctor galanton? Săracului şi copiilor care i-au mai ră­m­as ajunge să-i ajute cel care a ajuns doctor prin raptul părinţilor săi asupra tuturor săracilor deposedaţi?

“Tezaurul din Sînnicolau” nu e singur. Ca într-un exil comun, în aceeaşi secţie, de orientalistică, la sala a XVII-a – adică alături, de nici uşa nu se închide, un tezaur descoperit la 1797, expus azi în colecţia de antichităţi şi purtînd emoţionantul nume “Tezaurul din Şimleul Silvaniei”.

Sînt 44 obiecte din aur. Din nou aur! Greutatea e de numai 2,5 kilograme, de această dată. Dar ce lucrătură! Ce senzaţie de irepetabil, de unicitate. 1 colier, 14 medalioane, reprezentînd diverşi împăraţi romani (cu cine, oare, din toate neamurile locurilor or fi rudă romanii?), 20 inele şi 3 broşe.

Am fost, deseori, la Şimleul Silvaniei. Prima oară în anul de tinereţe violentă 1962, cînd eram ziarist la “Crişana” din Oradea. Neguroase vremi şi fierbinţi. Şimleul era sediu de raion şi n-avea decît aspiraţii. Ce mai ţin minte este doar un perete de frunţi triste şi de guri tăcute. 1962, an al unei tinereţi ghemuite şi izbucnind în rare momente de autentică demnitate umană.

Acum, cînd îmi amintesc grijile acelei vremi, la televizorul deschis, Herbert Weissenberger, un cetăţean cu două cearcăne cît două zone de influenţă, vorbeşte despre grijile momentului. Căci vremea a avut grijă să ne aducă noi griji. El spune că a fost ocupată Kampucia şi că lideri ai lumii protestează. Apare crainica şi citeşte nume de oameni indispuşi de ocuparea Pnom Penh-ului.

Dar la Şimleul aveam să revin. Peste 2 ani, făceam parte dintr-o brigadă a CC al UTC şi era cu noi o tînără activistă frumoasă şi stranie. Am avut atunci o întîlnire cu elevii oraşului, din care nu voi uita atmosfera plăcută – atît de greu de creat – de intimitate şi, în acelaşi timp, de angajament imediat, al tinerilor acelora.

Eram o ţară fără trupe străine şi parcă se simţea asta în respiraţiile copiilor din şcoală. Apăruse, în 1964, “Declaraţia din aprilie” a partidului nostru, document de excepţională importanţă al demnităţii noastre naţionale.

Vorbeşte un preot, acum, la TV împotriva forţei. El numeşte folosirea forţei, deja, o crimă. Cum revin motivele de îngrijorare şi de solidaritate universală, peste ani!

Mă uit la “Tezaurul din Şimleul Silvaniei” şi mă uit la lupta de azi a ţărilor, de a nu fi furate, în conti­nuare. Înţelegem oare noi, oameni buni, că sub zodia deposedaţilor sorţii, sub zodia dezmoşteniţilor istoriei, ne aflăm cei mai mulţi şi că puterea noastră şi a Planetei e numai în noi?

Viena e un oraş curat şi plăcut, dar dacă într-o singură zi nu-i funcţionează gunoierii, doar atît, gunoierii, Viena nu mai e Viena.

A fost alaltăieri seară, brusc, o pană de curent la Viena. S-au oprit toate sursele de energie electrică. O noapte de început de eră a cuprins brusc toată Viena. Maşinile luminau sfîşietor, a remuşcare, şi dezastru.

La TV vorbeşte acum reprezentantul unui front de eliberare a Palestinei. Rar şi răspicat.

Maşinile cu farurile aprinse în noaptea neaşteptată păreau în Viena scoasă din priză nişte ruguri cu ere­tici. S-a pus pentru o jumătate de oră – cît a durat criza curentului – problema ereziei ce trebuie pedepsită. Calmii şi sigurii pe ei vienezi îşi ieşiseră din minţi. Ei n-au învăţul dezastrelor. Stau aici, apăraţi şi senini, într-o neutralitate exemplară. Numai un om lipsit de cele mai elementare sentimente de omenie nu ar saluta neutralitatea Vienei. O ţară fără arme e o oază de pace. Şi în largul devorat de viermii înarmărilor, al pămîntului nostru, e atîta nevoie de oaze de pace. Dar multe mame îşi plîng încă fiii – robiţi oştilor – pentru ca neutralitatea unei Austrii să fie în siguranţă.

Şi iată, la Şimleu am fost să-l cunosc pe unul dintre marii mei contemporani, descoperitor care şi-a cîştigat, în ultimii ani, un renume mai mult decît naţional, dr. Ioan Puşcaş, om de o supremă omenie, speranţă a gîndirii noastre originale. Şimleul Silvaniei renaşte, o dată cu el, căci aci, în vechiul orăşel al frunţilor triste şi al gurilor tăcute, demnitatea gîndirii are o întruchipare concretă. La Puşcaş vin compatrioţi şi vin străini de unde nu te aştepţi. Mulţi vin bolnavi şi pleacă sănătoşi de la Şimleul Silvaniei. Soarta a dat o compensaţie Şimleului, că­ru­ia i s-a furat tezaurul, dar azi – în anii socialismului românesc – i s-a dat sur­sa unui nou tezaur. Iar la spitalul lui Ion Puşcaş lucrează frăţeşte doctori ro­mâ­ni şi maghiari pătrunşi de nobilul sen­timent al datoriei faţă de om.

Ceea ce e valabil la Şimleu e valabil în întreaga Românie. Am fost furaţi, am fost deposedaţi, am fost dez­moş­te­niţi, am fost crestaţi, am fost crucificaţi de imperii, dar – spunînd toate astea – trecem mai departe, plini de speranţa că o dreptate ulterioară va veni, dar ani­maţi de energia construcţiei socia­liste de azi în care toţi cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, sînt fii egali. Cu lacrimi de regret, înconjuraţi de filistina compasiune a fitecui, nu pot trăi cetăţenii români la sfîrşitul acestui veac. De aceea mă uit la “Teza­u­rul de la Şimleu” cu ochii celui care a văzut fabricile de mare ritm ale ju­deţului – atît de furat cîndva, după cum vedeţi – Sălaj.

Vom reveni. Vom reveni asupra acestor momente.