Insulele care unesc cerul şi mările zeilor

Zei romani şi greci, cavaleri ai creştinătăţii, otomani cuceritori, evrei rătăcitori şi artişti italieni au modelat insulele greceşti din arhipelagul Dodecanez.

E o bucată de pământ smălţuită în albul caselor greceşti şi suspendată în al-bastru. Sus - cerul, jos - marea, un pic nervoasă, ca o revoltă de primăvară.

Şi-a ales-o chiar Helios, Zeul Soarelui, atunci când a fost întrebat de Zeus ce cadou şi-ar dori. Pe ţărmurile ei, Helios a întâlnit dragostea, întruchipată de o nimfă. Iar insula a ajuns să poarte numele frumoasei fete care se scălda în mare.

Rhodos şi-a păstrat de le zeul ei lumina, de la nimfă frumuseţea, iar de la legendarul său colos măreţia şi îndrăzneala de a-şi împotrivi ţărmurile şi vechile ziduri capriciilor a două mări: Egeea şi Mediterana.

În capitala insulei, tot Rhodos şi ea, te poţi strecura prin porţile vechiului oraş, decupate în zidurile ridicate de cavalerii Sfântului Ioan.

Zidurile ameninţătoare ascund însă la interior o poveste amestecată: puţin din Grecia, puţin din Italia, o parte din lumea musulmană şi o alta din cea iudaică.

Oraşul vechi al Rhodos-ului trăieşte. Nu e o adunătură de pietre a căror istorie să o desluşeşti după explicaţiile afişate, ci un orăşel în miniatură, cu case ale căror ferestre sunt străjuite de flori, cu cafenele şi taverne, cu un bazar ce furnică de paşi şi de glasuri care-şi cheamă cumpărătorii.

Şi, peste ele, câte un turn de moschee, amintind de sultanul Suleiman, o bibliotecă musulmană,  aşezământul unui paşă, turlele impunătoare ale catedralei ridicate de Ioaniţi, privite de pe alte străduţe înguste de bisericuţe bizantine.

Dincolo de fortăreaţa medievală sunt urmele zeilor - templele lui Apollo, Atena şi Zeus, Stadionul şi Teatrul grecesc, aşa cum le păstrează oraşul antic al Rhodos-ului.

Şi apoi, iar portul, iar marea care clatină fără discriminare vapoare de croazieră de dimensiunile unui oraş, iahturi luxoase şi bărci pescăreşti sărăcăcioase.

Kos, insula lui Hipocrat. Motorul catamaranului se opinteşte încă o dată pe apele verzi-albastre ale Egeii, cu insule greceşti pitice într-o coastă şi ţărmul turc în cealaltă. Ultima sforţare către portul din insula Kos.

Pe zidul de apărare al insulei se proiectează îndrăzneţ, sub capete de palmieri ciufuliţi, fostul cuibuşor al fasciştilor italieni, care "împrumutaseră" clădirea de la otomanii care trecuseră şi ei pe aici. Azi slujeşte drept paşnic sediu de prefectură pentru Kos.

În port, printre maşini de marfă şi lăzi cu portocale, se vânzolesc muncitori greci şi turci prăjiţi de soare şi turişti blonzi - e perioada de vacanţă a nordicilor - îmbrăcaţi ca de caniculă.

Dincolo de agitaţia din port, insula lui Hipocrat e albă, însorită şi leneşă ca după un prânz grecesc terminat cu vin moleşitor.

Într-o plimbare uşoară cu maşina, nici prea rapidă, ca să nu pierzi piesajul, nici prea lentă, că altfel s-ar revolta grecii că le-ai blocat străduţele înguste, unde se aşteaptă unii pe alţii ca să poată trece, ai ajuns în 50 de minute la celălalt capăt al insulei. Peste apele Egeii, la doar 4 km, e Turcia. Războinicii vecini otomani de odinioară şi-au lăsat, de altfel, urma peste tot, pe insulă: moscheea, băi turceşti şi arhitectură de serai.

Moscheea Loggia, azi tăcută şi pustie, fără de chemarea vreunui imam, e aşezată chiar în centrul vechi al oraşului. Lângă zidului ei - care se zice că ar fi fost, iniţial, o lojă a cavalerilor Sfântului Ioan - e chiar copacul lui Hipocrate. Sau aşa le place localnicilor să creadă - că platanul cu trunchi imens îşi întindea cândva ramurile tocmai până în port, iar părintele medicinei îşi povăţuia discipolii la umbra lui.

Lângă oraş e Asklepion, unul dintre primele "centre de sănătate" din lume (secolul al IV-lea, î.e.n.), care poartă numele lui Asklepeio (Esculap), fiul zeului Apollo. Pacienţii erau trataţi în primul rând cu aerul din pădurea de chiparoşi care înconjoară centrul, cu plimbări lungi şi muzică, ce trebuia să le aducă vindecarea din interior.